România încotro?

Faptul că trăim în lume (familie, societate) şi aparţinem unui spaţiu identitar (limbă, tradiţii, loc geografic) care implicit ne-au creat, demonstrează că e impropriu să nu gândim la un viitor colectiv al acestei comunităţi. Prin urmare, meditaţia asupra viitorului României este perfect legitimă, „naturală” dacă vrem să folosim un limbaj aristotelic.

România „postmodernităţii postcomuniste” reprezintă momentul istoric prezent al devenirii poporului român. Prin Revoluţia din 1989 s-a distrus un sistem, dar nu a apus o mentalitate; a venit un nou regim, dar într-o continuitate internă cu cel vechi; a apărut o nouă generaţie, dar într-o strânsă legătură cu comportamentul anterior; au apărut noi valori pe piaţă, care au creat o pendulaţie dintr-o extremă într-alta, şi şirul comparaţiilor ar putea continua...

România a abolit comunismul la revoluţie şi s-a înfruptat din plin din capitalismul dinainte de critica lui Marx, născând un capitalism al dezechilibrului social (oligarhi şi saraci) cu o reminiscenţă comunistă pozitivă în protecţia socială. România capitalistă prin carenţa sistemului economic, social, politic, şi preluarea unor valori din vectorul cultural occidental a născut migraţia! În alte cuvinte foamea după material a născut ambiţia pentru îmbogăţire şi lipsurile au atras în aceeaşi logică şi pe cei ce vroiau un trai decent! Românii din „exil” sunt defapt România din auto-exil.

Având în vedere aceste premize de constatare a realităţii, întrebarea firească ce se pune e: România încotro? Ce avem în faţă? La ce ne-am putea aştepta? Există mai multe posibilităţi logice: (1) continuarea regimului de decadenţă în toate mediile existenţiale: social, economic, politic sau (2) apariţia mişcării de regenerare, de unuire, de transformare. În general, perioadele de dezintegrare aduc cu sine perioade de coagulare, căci orice perioadă se uzează în interiorul ei, cu alte cuvinte nemulţumirile constante ale fiinţei umane ajung la niveluri ridicate şi nasc energii creatoare care se exprimă prin intermediul alternativelor de mentalitate, sistem, convulsii sociale, etc. Orice decadenţă aduce cu sine ascendenţă, problema e durata de timp între cele două puncte, adică când apare momentul de conştientizare şi setea de a schimba ceva? În cazul României de azi, se pare că apatia faţă de spaţiul public, interesul excesiv pentru individual, gândirea machiavelică, invidia şi neîncrederea socială sunt atât de puternice încât continuă dezintegrearea. Punctul maxim de inflexiune în zona de desfacere socială îl reprezintă apariţia „mesianismului politic”, mai precis încarnarea acestuia într-o persoană – colectiv. S-a întâmplat în cazul Franţei (Revoluţia 1789 – Napoleon), Imperiului Austro-Ungar (Decadenţa – Republica austriacă), Germaniei (Criza economică – Hitler), Rusiei (decadenţa Romanov – Lenin), etc.

Ce se va întâmpla cu România şi românii din exterior? Ne aflăm prin urmare în anul 21 al regimului de decadenţă şi văzând mecanismul intern pe care noi românii îl susţinem va fi nevoie de încă 10 ani pentru a se ajunge la punctul maxim de inflexiune, când românii vor ajunge în abisul neliniştilor şi a nerăbdării – generaţia post 89 va fi în maximul de forţă economică, socială şi politică şi în ritmul acesta de împrumutări din exterior utilizate neproductiv ne vom afla în imposibilitate de plată a datoriei externe. În această ecuaţie intervine un atenuant: migraţia şi criza economică.

În România criza economică încă nu a ajuns la punctul maxim: văzând cazul Greciei (birocraţia excesivă, industria nefuncţională, sistemul greoi, corupţia şi parvenitismul competitiv, mentalitatea balcanică, etc.) putem emite judecăţi de valoare pentru România. La noi există următoarele coordonate:

A. Externe

(a) sistemul ultracentralizat, constituie baza decadenţei următorilor 10 ani: banii Comunităţii Europene nu ajung repede şi usor la persoanele inteprinzătoare, se pierd în sertare şi în aşteptarea mitei;

(b) sufocarea birocratică, în strânsă legătură cu sistemul (românii critică sistemul de funcţionari, dar toţi visează să fie unul dintre ei, iar când ajung în locul lor se comportă la fel ca şi cei pe care i-au criticat);

(c) industria neproductivă şi exploatatoare, care consideră că nivelul de plată al salarilor este cel al subzistenţei (mercantiliştii, Smith, Ricardo);

(d) turismul scump, redus, neatractiv pentru turişti;

(e) comerţul bazat pe mentalitatea de îmbogăţire rapidă („am dat tunul”);

(f) transporturile ineficiente: lipsa autostrăzilor, căilor ferate, etc.

(d) datoria externă: ne-am împrumutat exclusiv ca să trăim şi nu ca să producem şi să trăim;

B. Interne

(a) sistemul de întovărăşiri, relaţii, cercuri vicioase de dependenţă care nasc structuri de incompetenţă;

(b) mentalitatea impersonală paternalistă (statul dă: se dă lapte, se dau ouă, aşteptăm ca cineva să ne facă, nimeni nu ne ajută, nimeni nu ne face nimic);

(c) dorinţa de a fenta munca şi neasumarea responsabilităţii faţă de serviciul executat;

(d) lipsa ambiţiilor comunitare şi acceptarea răului inferior fără a aspira la binele suprem, etc.

Şirul acestor exemple ar putea continua, ele crează structura decadenţei şi intersectarea dintre ele face ca sistemul sa fie impenetrabil. Ca orice sistem ajungând la momentul de saturaţie internă se auto-distruge. Peste 10 ani sistemul respectiv va exploda lăsând forţele latente sistemului să nască o altă ordine.

Românii din exterior în procentaj de 40 % vor rămâne definitiv în diasporă. Văzând structura noastră psihologică, 70 % dintre cei rămaşi la a treia generaţie îşi vor pierde identitatea, (nu suntem ca şi irlandezii care după zeci de generaţii încă îşi afirmă identitatea). Ceilalţi 60% se vor întoarce, marea majoritate pentru vârsta înaintată pe care o vor avea, şi o minoritate pentru a sprijinii perioada de ascensiune. Motivul întoarcerii nu poate fi bunul mers al lucrurilor în România, după cum aşteaptă cei din noua diasporă, ci maximul de regres la care familiile lor vor ajunge.

Ce poate schimba viitorul exprimat anterior? Pe de o parte, apariţia mai repede a persoanei – colectiv care să încarneze mesianismul politic latent şi accentuarea crizei interne sau pe de altă parte dezintegrare socială mai lentă şi înselăciunea aspiraţiilor mesianice. Putem contempla şi cazuri extreme care ar schimba total viitorul: un conflict mondial sau parusia (pentru cei care au această credinţă religioasă). În afara cazurilor extreme, problema devenirii poporului român e numai de durată de timp şi nu de alternativă existenţială. In extremis, totul se bazează pe o supoziţie asupra viziunii istorice: dacă istoria se repetă sau nu; şi dacă da, în ce chip? Vom vedea cine a avut dreptate...

Florin I. Bojor

(Barcelona)