Dan Popescu, dincolo de lacrima timpului

Volumul „În lacrimile timpului, Brezoaiele şi Rodna”, apărut la Editura Napoca Star, este un jurnal al etapelor existenţiale ale colegului nostru Dan Popescu, cel care întotdeauna a adus în paginile ziarului nostru pe Dumnezeu ca persoană, într-o structură a supremei iubiri treimice, apropiindu-l mai mult de noi, făcându-ne să nu ne fie frică de el, ci din contră, să-l iubim ca pe un tată. „Mi-a plăcut să fiu copil, să rămân mereu în copilăria mea, dar timpul, veşnicul zoritor, nu m-a lăsat. Mi-a plăcut să fiu adolescent, cu primăvara în sânge, dar timpul m-a zorit şi de aici. Mi-a plăcut să fiu tânăr matur, cu mintea printre stele, n-am putut sta mult nici aici tot din cauza zoritorului. Iar acum, spre vârsta cea coaptă bine, poate că incapabilul zoritor se va odihni un pic, slabă speranţă totuşi”, declară, în Cuvântul înainte al cărţii, Dan Popescu.
Uneori, admirându-l, mă întrebam cum de apără aşa de vehement credinţa ortodoxă, răspunsul venind tot din carte, pentru că nu se putea altfel, tatăl lui fiind preot ortodox, licenţiat în Teologie la Cernăuţi, repartizat în Basarabia, iar mai apoi ajunge acasă, la Brezoaiele. Mama, de asemenea, este din neam de preoţi, bunicul, străbunicul, stră-stră-bunicul lui Dan Popescu fiind slujitorii Domnului la altar.
Poveşti frumoase, începând cu anul 1952, cu doi gemeni – Dan şi Ligia, cu o căsuţă din Ologeni, Prahova, cu vecini foarte bine creionaţi de Dan Popescu. De altfel, scriitorul are acest dar al descrierii oamenilor, părintele Dumitru Stănescu „cu nelipsita sa mustăcioară neagră, veşnic îngrijorat de ziua de mâine”, ţaţa Stanca – „cea grăsulie şi blajină, care făcea nişte gogoşi tare înfuriate”, coana Tinca – „femeie mărunţică, blajină... la care se refugia mama o oră sau două să scape de noi ca să poată învăţa”. De altfel, Dan Popescu era un mic erou în comunitatea din Ologeni, ştiind să scrie şi să citească încă din grădiniţă. Destinul nu a surâs întotdeauna familiei preotului, prima fiică – Cornelia, trecând în veşnicie de la o vârstă fragedă când, nici nu împlinise un anişor, datorită venirii preotului împreună cu familia din Basarabia, cu un vagon de animale, spre Bucureşti, prin anii 1940. Sfinţii erau întotdeauna sărbătoriţi aşa cum se cuvine în familia autorului însă, poate, o sărbătoare aparte era cea a Sfinţilor Constantin şi Elena, bunicul fiind Constantin şi bunica Elena.
Impresionante momentele în care copilul asista la slujba de duminică, oficiată de tatăl lui: „aşa am luat contact cu Sfânta Liturghie, chintesenţa credinţei. Dintre toate actele noastre de cult prin care-l cinstim şi preamărim pe Dumnezeu, cel mai desăvârşit este sacrificiul sau jertfa, fiind dăruirea plină de iubire şi evlavie în cinstea lui Dumnezeu”. De aici şi dragostea de a apăra ortodocsismul, darul scrisului venind şi de la părintele preot care ţinea predici deosebite, „punea suflet şi era un pic sentimental”, Dan Popescu a învăţat că rugăciunea înseamnă ridicarea minţii şi voinţei omului spre Dumnezeu, intrarea omului în dialog cu Creatorul său.
În carte se vorbeşte nu doar despre familia autorului, ci şi despre literatură, dând definiţii unor curente literare („poezia este emoţie, cu acel farmec al limbajului care constituie sensul celor aleşi”) sau spunând răspicat ce crede despre nume sonore ale literaturii universale, „între Lev Tolstoi şi Dostoievski îl prefer categoric pe Dostoievski, mai mare în adâncimile sondabile ale conştiinţei umane. Tolstoi, chiar şi în ultimele clipe ale vieţii sale, a refuzat Sfânta Împărtăşanie, l-a refuzat pe Hristos şi biserica sa. S-a crezut mai mare ca toţi, idolul idolilor, toţi ceilalţi erau prea mici pentru el, mare a fost ca scriitor, însă această măreţie mi-a încolţit atât de mult mândria, orgoliul personal, încât a devenit tristă în dezordinea ei fără sens”.
Cartea prezintă şi pasaje de adevărată literatură, cum sunt cele în care este descrisă Cetatea Rodnei: „Peste Rodna lin coboară toamna. Soarele prinde în priviri Rodna cea frumoasă şi harnică. Rodnenii risipiţi pe dealuri adună munca anului, bine dispuşi la efort, cartofii, porumbul, merele, ceapa, fânul şi toate celelalte aduc liniştea în trupurile obosite şi totuşi vioaie, fiind un uriaş sentiment al muncii împlinite”. Poate una dintre cele mai frumoase definiţii ale credinţei pentru ţăranul nostru o dă Dan Popescu: „În sufletul ţăranului român a fost mereu credinţa noastră ortodoxă, credinţa şi dragostea de Dumnezeu fiind concepţia de viaţă a lui, este aici o resemnare şi o încredere vie în dreptatea divină. Ţăranul nostru a conservat neamul, pământul, limba şi mai ales credinţa în Sfânta Treime, el născându-se creştin. Totul la noi, în ortodocsism, stă pe iubire, cultul ortodox pentru ţăranul român nu înseamnă o formalitate în viaţa lui, ci reprezintă o necesitate pentru existenţa sa”.
Convins că satul înseamnă matricea neamului românesc, iar reînnoirea sufletului nostru ancestral rămâne singura cale de regenerare a vieţii satului, Dan Popescu îl promovează, aducându-ne poveşti şi chipuri frumoase, atât din Ardeal, prin oamenii din Rodna, cât şi din Ţara Românească, prin oamenii din Brezoaiele.
Cartea cuprinde şi portrete ale unor iluştri scriitor din judeţul nostru, amintind aici pe Sever Ursa, Ioan Pintea, Cornel Cotuţiu, Andrei Moldovan, Aurel Podaru, cât şi ale unor oameni din administraţie care au făcut ceva pentru aceste ţinuturi, cum este managerul Emil Iugan de la Mis Grup sau primarul Alexandru Năşcan, din Rodna. Frumos zugrăvite în cuvinte este şi soţia Mariana Popescu, doamna profesoară apreciată de elevii din Rodna. Surprind şi poeziile prezente în carte, dar şi eseurile în care Dan Popescu atacă dur panta descendentă pe care a luat-o ţara noastră, fiind convins că „elita naţională trebuie să conducă naţiunea după legile vieţii unui neam”.
Un volum ca o mărturisire a corespondentului nostru – Dan Popescu, care, iată, îşi aşază gândurile şi sufletul în paginile cititorilor, oferindu-ne, cu sinceritate, crâmpeie din viaţa lui. Şi nu este puţin lucru.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5