Cornel Cotuțiu: Un cuvânt desuet? compromis?

   În prima zi a Sărbătorilor de Paște, la biserică fiind, am remarcat, la un moment dat, că intră un bărbat, trecut de vârsta mijlocie, acum îmbrăcat cu un tricou alb. Îl știu de când mergea la gădiniță, fiu al unui, îndrăgit de noi, profesor.

     La puțină vreme după încheierea slujbei, tam-nisam, mi s-a cuibărit în minte cuvâtul „elegant” și, desigur, substantivul derivat, „eleganță”. Pe drumul întoarcerii, oprind câteva persoane (vârste și profesii diferite) apoi, la câteva telefoane date unor amici, am pus aceeași întrebare: Ce înțelegți prin „a fi elegant” ? Întrebarea mea eram sigur că nu va stârni vreo mirare, doar ne aflam într-un timp de strălucită sărbătoare. Numai că răspunsurile erau un fel de a da din colț în colț, cu nedumerire.

     Cuvintele „elegant”, „eleganță” erau legate de calitatea unui gest, a unei îmbrăcăminți, a unei replici. S-a apelat la sinonimul „șic”, un hâtru a găsit chiar echivalentul „mișto”.

     În minutele acelea de chestionar ad-hoc m-a cuprins temerea că voi fi întrebat ce înțeleg eu întâi de toate prin vocabula respectivă. Am avut noroc, nu mi s-a  cerut așa ceva, căci m-aș fi bâlbâit binișor. Aș fi invocat un context al intrării cuvântului în vorbirea noastră, originea lui franțuzească.

     Încât, tiptil, am luat-o spre domiciliu, ca să înhaț dicționarul explicativ al limbii române.

     Ei bine, știam că francezii au preluat cuvântul „elegant” din latină, nu și faptul că și germanii au făcut la fel; de aici și o întrebare a mea: La noi, cuvântul a intrat, în vremea pașoptistă, prin tinerii boiernași întorși de la studii în Franța sau ardelenii au avut această sursă lingvistică datorită conjuncturii istorico-geografice ? Îmi mărturisesc ignoranța și în ce-l privește pe „șic”, pe care-l credeam frate cu „mișto”, când, în realitate, și el provine de la francezi (doar că e invenția lor și nu... șterpelit de la latini).

     Nu știu ce cuvânt similar va fi fost pe vremea lui Ștefan cel Mare, dar, cu siguranță, boierii, boieroaicele se îmbrăcau... șic. Deci, fuga la un dicționar român-rus. Și găsesc așa: pentru „elegant” slavii, rușii foloseau cuvântul „elegantnâi” (așadar, de origine latină !) sau „izniascnâi” (terminație specific slavă). Ei ?! Măria ta Ștefane, pe care-l foloseai ?

     În percepția noastră, încă din copilărie, elegant/eleganță ținea de vestimentația intelectualilor, a orășenilor avuți. Doar că emanciparea noastră civic-culturală a lărgit utilizarea acestui calificativ diurn. Prin urmare:

     ELEGANT: frumos, făcut cu gust; armonios, plin de gust, plăcut, arătos; distins; plin de tact, lipsit de brutalitate.

     Or, astăzi, nu mai e timp să fii elegant. Iată, nici măcar de sărbători. Și... la ce ar mai fi de folos un așa cuvânt?