Moşii şi strămoşii românilor au trăit de mii de ani pe actualul areal al ŢĂRII! (3)

Din ce am prezentat în precedentele două ediţii ale ziarului este evident că istoria noastră, a românilor, este mult mai bogată decât o cunoaştem mulţi dintre noi, este cu adevărat multimilenară, lucru ce ne obligă şi pe noi, ca indivizi, şi pe noi ca ţară.
Ne obligă, înainte de toate, să reconsiderăm multe dintre poziţiile noastre fie când vorbim despre trecutul nostru istoric, fie când vorbim despre relaţiile cu ţările din întreaga lume.
Nicio clipă nu-mi trece prin cap că unele dintre multele dovezi arheologice şi nu numai, ce vorbesc despre străvechimea noastră în acest areal ne-ar îndritui să ne imaginăm, neapărat, că noi am pus coada la cireşe ori am descoperit apa caldă şi mersul pe jos.
Aş mai încerca să prezint un element care vorbeşte despre trecutul nostru preluat după drumul Napoleon Săvescu şi care pe mine personal m-a umplut de uimire, dar şi de o reală mândrie naţională, sentiment cu care toţi ar trebui să ne simţim părtaşi.
Nu cu multă vreme în urmă, la Bucureşti, a avut loc Primul Congres Internaţional de Dacologie, la care prof. univ. doctor în istorie Augustin Deac a vorbit participanţilor despre „Codex Rohonczy”, „o cronică daco-românească”, însumând 448 pagini, scrisă în limba română arhaică, „latina vulgara”, cu alfabet geto-dac. Pe fiecare pagină se aflau scrise circa 9-14 rânduri. În text sunt intercalate 86 de miniaturi, executate cu pana, care prezintă diferite scene laice şi religioase. Direcţia scrierii este de la dreapta la stânga şi textul se citeşte de jos în sus. Descoperim că în bisericile vechi, daco-româneşti, cultul ortodox se exercita în limba „latină vulgara”, chiar până în secolele XII-XIII, când s-a trecut la oficierea cultului în limbile greacă şi slavonă. Codexul cuprinde mai multe texte, ca „Jurământul tinerilor vlahi”, diferite discursuri rostite în faţa ostaşilor vlahi înaintea luptelor, cu migratorii pecenegi, cumani, unguri, o cronică privind viaţa voivodului Vlad, care a condus Vlahia între anii 1046-1091, imnul victoriei vlahilor, conduşi de Vlad, asupra pecenegilor, însoţit de note muzicale etc. Atunci se miră şi se întreabă, pe bună dreptate, profesorul Augustin Deac „de ce instituţiile de specialitate ale Academiei Române au rămas pasive la descoperirea şi descrierea acestui document istoric, scris în limba dacoromână, latina dunăreană, într-un alfabet geto-dacic existent de milenii, cu mult înaintea celui latin al romanilor?” Dar, după orientarea ideologică ce o au, cei sus amintiţi ar fi preferat ca acest diamant să nu se fi descoperit. Academia Română ar fi trebuit să organizeze o mare sesiune ştiinţifică cu caracter nu numai naţional, cât mai ales internaţional. Dar şi ei, la fel ca şi „românii adevăraţi”, vajnici urmaşi ai lui Traian, vor să arate omenirii ce înseamnă să fii umil şi să-ţi dispreţuieşti strămoşii, trecutul şi neamul”. Am reprodus integral acest pasaj pentru că se cuvine ca măcar în al 15-lea ceas să ne reconsiderăm poziţia faţă de propria istorie. Şi faţă de un trecut ce ne onorează.
Faptul că noi, românii, suntem strămoşii tuturor popoarelor latine şi nicidecum o rudă marginală a latinităţii, ar trebui să ne facă să ne mândrim şi nicidecum să căutăm contra argumente precum cei lipsiţi de înţelepciune care îşi taie cu sârg craca de sub picioare, ba chiar taie pomul în întregime.
Am scris aceste rânduri în cele trei numere ale ziarului nostru insistând asupra lor mai ales cu gândul că dacă avem un asemenea trecut cu care ar trebui să ieşim până la urmă foarte răspicat la vedere ar trebui să ne gândim cu mai multă consecvenţă, acurateţe şi insistenţă şi asupra prezentului ba şi a viitorului.
Dacă suntem membri NATO trebuie să înţelegem că în această „organizaţie” toate statele sunt cu drepturi depline şi, aşa cum credem că avem „un parteneriat” extraordinar cu americanii, trebuie să avem acelaşi tip de parteneriat şi cu ceilalţi, ba dacă în Uniunea Europeană sunt 27 de ţări şi nici una nu este mai grozavă decât alta, aşa după cum cred eu, pentru că dacă la această construcţie ar fi nevoie numai de „locomotive” atunci vagoanele sunt de prisos. Nu?
Aş zice aici, parafrazând, că dacă unitate şi sinceritate nu e, nimic nu e.
Mă gândesc aici şi-n acest moment la Olanda, care se opune aderării noastre la Shengen, dar cred că olandezii ar trebui abordaţi direct de un ministru de externe adevărat, care să invite la noi o comisie abilitată pentru a se lămuri ce şi cum, atitudine preferabilă unor declaraţii belicoase, aşa cum şi cu sârbii ar trebui să discutăm clar cam ce aşteptăm de la ei şi să le arătăm că sârbii o duc bine merci în România. Acum nu mă trezesc eu, neapărat mare „făcător” de politică externă, dar în momentul în care două pieţe uriaşe cum sunt China şi Rusia nu le ştim atrage, vizând mai ales potenţialul lor, mă gândesc că exportul nostru spre această zonă ar avea altă consistenţă şi alte urmări, atunci…
Să fim convinşi că şi ruşii, chiar dacă mai au câteva milioane de nostalgici, la populaţia lor şi după cum apreciată specialiştii străini par a se îndrepta spre o democraţie care poate fi autentică, reală, chiar dacă domnul Vladimir Putin o vede în felul lui. Este până la urmă, firesc şi acest fapt.
Acum, să fie foarte clar că în ce mă priveşte nu-mi pot imagina cum doar unele ţări deţin reţeta democraţiei autentice pe care o flutură neapărat prin toată lumea. Altele trebuie să înveţe încă.
Este cert însă că potenţialul economic al unor ţări precum China, Japonia, Rusia trebuie neapărat cuantificat şi ţinându-se seama real de acest potenţial e posibil ca euro să fie clar bandajat, fie dacă ne gândim chiar şi la miliardele de dolari pe care SUA ştiu că le datorează Chinei, care-şi vede liniştită de drumul ei, ba şi de cele două sisteme pe care le-a conjugat pentru a-şi făuri propria democraţie ori imitaţie de aşa ceva. Treaba merge însă.
În fond, eu cred că aşa cum Germania are relaţii economice foarte bune cu Rusia, uitând de răfuiala din al doilea război mondial şi de după acesta, când „războiul rece” îngheţase aproape totul, ar fi mult mai benefică normalizarea relaţiilor noastre cu Rusia, spre exemplu, şi de un stat ce a excelat în materia politicii externe, aşa cum a fost România.
Şi recenta şedinţă comună de Guverne de la Iaşi, între guvernele României şi Republicii Moldova trebuie explicată lumii cam ce a urmărit să fie în esenţă pentru că politicienii cam vorbesc fără să ştie ce a fost, au lansat deja suspiciunea unirii celor două ţări sau măcar refacerea Moldovei Mari şi uite aşa vom avea, în zonă ba Moldova Mare, ba Ungaria Mare, ba vom rediscuta despre „planul lui Valev”, care desfiinţa România pe care o împărţea între prieteni şi neprieteni, ocupând din fosta Dacie şi dăruind mult mai mult de 14% din România vecinilor, şi dacă luăm în calcul cât au luat deja puternicii zilelor nu vom mai avea nici măcar locuri de înmormântare.
Nu sunt sceptic, dar mă gândesc că la trecutul nostru care nu este nicidecum o simplă poveste, ar trebui să facem paşi mai viguroşi, astfel încă să putem zice clar şi cu argumente cu sau fără parafrază „la trecutu-ţi mândru, falnic viitor”.
În esenţă, aceasta ar depinde de ştiinţa cu care am ieşi în faţa tuturor potenţialilor noştri parteneri şi le-am spune răspicat, sincer, fără echivoc: Iată domnilor, ăştia suntem, asta vrem, aşa înţelegem să discutăm cu voi, nu avem gânduri ascunse, haideţi să îngropăm securea diferendelor şi să dovedim că fiecare are nevoie de celălalt, iar împreună stabilim ca, cum şi de ce facem tot ceea ce ne propunem.
Nu-mi imaginez că-n mileniul trei vreo ţară sau vreun conducător întreg la cap, ori chiar politician de rând mai poate marşa pe ideea belicoasă atâta vreme cât sistemul de înţelegeri şi alianţe ne poate arunca pe toţi într-o ireversibilă catastrofă.
Este surprinzător şi mai ales total neaşteptat cum anumite organizaţii mai mult sau mai puţin suprastatale, necunoscătoare a istoriei ţării noastre se gândesc să ne dea sfaturi şi se amestecă grosolan, hotărând arbitrar până şi asupra valorilor cele mai scumpe ale acestui popor, unitatea, suveranitatea, valorile naţionale, crezând că lansând pe piaţă diverse „fumigane” false vor determina reacţii negative până şi a unor ţări vecine.
Nu observă aceşti făuritori de noi zone de conflict că vremea războaielor reci a cam trecut, iar ţările lumii au cam înţeles că fiecare ţară, indiferent de dimensiuni, are un rol bine determinat în politica şi economia mondială.
Istoria ţării noastre, mai veche ori mai nouă, oferă adesea lecţii de convieţuire între etnii, chiar dacă unii marşează până la disoluţia statului. Problemele lumii contemporane sunt complexe, dar trebuie soluţionate de oameni responsabili nu de aţâţători la răfuieli peste vreme.
Vom rămâne în preajma acestui subiect şi în ediţia de joi a ziarului.
Adrian L. Mănarcă,
senior editor