Tradiţii de politică externă uitate (VIII)

Rămânând în sfera intereselor româneşti de accedere în Spaţiul Schengen, trebuie să constatăm cu insuficientă sinceritate că România şi-a cam pierdut ştiinţa de a avea o politică externă viguroasă şi riguroasă.

Credem, probabil, ca ţară, că dacă suntem în Uniunea Europeană este suficient să fim cu capetele plecate şi să înfăptuim „întocmai şi la timp” ce ni se trasează de tovarăşii de drum din Uniunea.

Păi, observăm, cu ochiul liber şi fără a fi experţi în politică externă că Franţa, Germania şi alţii din acest U.E. au propria politică în ceea ce priveşte relaţiile cu ţări din afara Uniunii, numai noi tremurăm de ni se rup ţâţânele când intenţionăm să facem un pas către China, India, Rusia, ori Japonia, ori dacă vrem să-l facem întâi bălăcărim aceste ţări şi le etichetăm drept adversare dacă nu duşmane ale noastre.

Păi, de ce America nu ne-a întrebat dacă-i permitem să întindă covor roşu şi să bată palma cu China? De ce ţinem noi neapărat să stigmatizăm autoritar şi vehement comunismul mondial când Franţa şi Germania nu ocolesc China ori Rusia, când Germania nu se oftică dacă datoriile Greciei vor fi cam plătite, spus direct de China, când Polonia va avea autostrăzi construite de China numai noi ne trezim mânioşi şi vehemenţi împotriva acestei ţări care este înaintea Americii în ceea ce priveşte procentajul său în producţia mondială.

Păi, iată că în materie de politică externă dăm nişte chixuri de toată povestea şi asta nu numai în ce priveşte China, care recunoaşte că are nişte legături tradiţionale cu România, dar şi ca Rusia ori cu Japonia. Păi noi nu ne putem permite, dacă suntem întregi la cap, să sfidăm, mai ales în vreme de criză astfel de ţări, pentru că iată cum diverşi prieteni de nădejde ne întorc spatele şi ne aruncă în cârcă etichete conform cărora am devenit pericole pentru securitatea Europei.

O fi! Dar unde ne sunt argumentele, unde este ministrul de Externe, Cum a dezamorsat acest tsumani pornit împotriva României pentru că frunza, ce ne brenduieşte ca ţară, ori declaraţii de osanale la adresa unor picioare din arcul guvernamental nu temperează sub nicio formă ţâfnoşenia preşedintelui francez.

Cum, necum, iată că Franţa, cu destule argumente prezentate în articole anterioare dintr-un avocat pro România în momente precedente a devenit brusc şi surprinzător un adversar.

Acum este clar că nu ne ajută reacţiile vitriolante ale politicienilor români ce au responsabilităţi clare pe această felie, dar care dau cam cu oiştea-n gard şi provoacă reacţii dure la adresa noastră.

Subiectul Schengen nu este unul recent. Doar abordarea noastră este una mai degrabă inexistentă, iar dacă acum marea problemă ce ne preocupă este votul prin corespondenţă pentru românii din Diaspora, este clar că interesul se îndreaptă spre numărul de voturi şi nu spre cum vor trăi şi unde vor lucra aceşti români.

Spaţiul Schengen tocmai aceste probleme le-ar lămuri. Ministrul nostru de Externe, devenit se pare expert în alegeri, se preocupă, iată, de alegeri prin corespondenţă. Dacă asta-i marea problemă a politicii noastre externe, trebuie să rămânem neapărat râme.

Adrian L. Mănarcă