Moşii şi strămoşii românilor au trăit de mii de ani pe actualul areal al ŢĂRII! (1)

Există foarte multe argumente care susţin cu temeinice dovezi materiale şi arheologice afirmaţia din titlu şi care nicio clipă nu are drept temei susţineri emoţionale.
În esenţă, trebuie să recunoaştem că istoria este o ştiinţă care studiază dezvoltarea societăţii româneşti în diversitatea şi complexitatea ei, precum şi legile care guvernează această dezvoltare.
Din nefericire, foarte adesea şi în ceea ce priveşte istoria şi pe istorici, s-a adeverit că istoricii fiind prea adesea sub vremuri s-au lăsat conduşi de diferite porunci politice şi „ştiinţa” a căpătat hăinuţe menite a o silui, a o aşeza în nişte tipare menite a răspunde unor interese ce au guvernat, în vreme, şi ţara şi lumea.
Este evident că, în pofida unor dovezi mai mult decât clare, uneori, istoricii şi-au abandonat demnitatea şi s-au complăcut în ipostaza de a susţine altceva, chiar falsuri, în pofida multor evidenţe.
Prea adesea şi ISTORIA ROMÂNIEI, a fost măsluită, făcând uneori pe placul mai marilor zilei, care au ţinut, cu orice preţ, să-şi impună punctul de vedere, indiferent că au fost dintre aceste fruntarii sau din afara lor, pentru că firesc în aceste rânduri tocmai despre ţara noastră, despre România este vorba.
Din nefericire şi aceşti ultimi douăzeci şi doi de ani nu fac întru-totul excepţie de la regulă, unii dintre istoricii noştri părând a se preface că interpretează partituri false, menite a impune „melodii” preconceput adverse neamului nostru şi gândite pe alte meleaguri tocmai pentru a răspunde unor interese străine, cel mai adesea ostile poporului român.
Este reconfortant, totuşi, că unii dintre conaţionalii noştri trăitori pe alte meleaguri sau istorici străini, unii chiar din ţări neaşteptat de ostile României, înţeleg să nu-şi trădeze statutul de oameni de ştiinţă şi prezintă realitatea evidenţiată de argumente arheologice, indubitabile şi care încep să-şi facă loc în lucrări de referinţă şi care este imperios necesar să fie cunoscute şi poporului român şi celor care denigrează acest popor care trebuie privit aşa cum este în fapt: ctitor şi păzitor de Europă.
Normal că, pornind de la argumente, mai mult decât clare, este neîndoios primul punct din Constituţia noastră este inatacabil în totalitatea lui „România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil” şi voi încerca, succint, să-mi lămuresc poziţia chiar dacă un articol de ziar nu poate cuprinde, in extenso, toate înţelesurile detaliate ale acestui prim punct din CONSTITUŢIA ŢĂRII, legea de căpătâi a unui neam.
Indiferent de forma de organizare, se impune să precizăm că în cuprinsul teritoriului actual al României, chiar redus, deşi prin vremuri trăieşte, a trăit şi va trăi o singură naţiune, chiar dacă pe lângă ea au fost aduse aici şi alte etnii cu diferite scopuri, fie de colonizare şi diminuare a forţei autohtonilor, fie de întărire a graniţelor devenite imperiale.
Istoricul Napoleon Săvescu, referindu-se la România, afirmă cu claritate, „ŢARA NOASTRĂ DE AZI face parte din teritoriul pe care se întindea DACIA cu 6500 de ani înainte de Hristos, şi anume, de la vest la est; de la lacul Constanţa – Elveţia de azi şi până dincolo de Nipru”.
Şi pentru a nu fi acuzat de tendenţiozitate, voi aduce în sprijinul susţinerii şi pe cercetătoarea Marija Gimbutes de la Institutul de Arheologie al Universităţii din California (SUA), care aşază în acelaşi spaţiu ca cel precizat mai sus de Napoleon Săvescu, VECHEA EUROPĂ, o entitate culturală cuprinsă între anii 6500 î.d.Hr. şi 3500 în d.H., axată pe o societate naţională teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europenizate patriarhale de luptători, din epocile bronzului şi fierului şi spune că civilizaţia străveche din România precede cu câteva milenii celei sumeriene”.
Herodot spune şi el că „satrii” – această nobilime traco-dacă nu au fost supuşi nici unui muritor, după câte se ştie, ci continuă până în zilele noastre să fie singurul neam liber între traci” Vremurile lui Herodot (n.n.).
Bineînţeles că dovezi asupra trăirii continue pe actualul teritoriu al României de strămoşii noştri sunt oferite cu generozitate şi în alte lucrări ştiinţifice, iar dacă ne referim, printre altele, că Roma a cucerit doar 14% din Dacia avem certitudinea şi convingerea că un popor ce mai avea în posesie şi stăpânire încă 86% din teritoriul său nu a dispărut sau nu şi-a luat lumea în cap anticipând că peste 6-700 de ani vor veni „hoardele migratoare” înfometate de spaţii vitale.
De fapt, cartea „Românii din Covasna şi Harghita”, apărută în anul 2003 la Editura „Grai Românesc”, sub înaltul patronaj a lui Î.P.S. Ion Selejan oferă o mulţime de argumente concrete privind dovezi arheologice de netăgăduit ce atestă continua vieţuire în zonă, cultura, preocupările localnicilor, aşa că poveşti vizând pretenţii de autonomii teritoriale sunt cel puţin hilare chiar şi într-o ţară care nu ar fi membră NATO sau a Uniunii Europene.
România a fost stat naţional şi când Traian a venit cu gânduri cotropitoare în „Dacia” într-un război fratricid, dacă insistăm pe originea sa şi l-a învins pe Decebal, trădat de un dac neaoş.
Şi la 1600, România a fost şi stat naţional şi stat unitar, chiar dacă Mihai Viteazul a fost trădat.
Şi apropo de creştinism.
Nu prea e greu de a lămuri că suntem creştini cam cu 1000 de ani înaintea unor vecini ai noştri, iar strămoşii şi moşii din străvechime erau monoteişti, iar Zamolixe are oricând loc în Vechiul Testament.
În ceea ce priveşte unitatea, chiar şi Papa de la Roma i-a numit pe unii dintre domnitorii români cavaleri ai creştinătăţii, apărând, de semilună şi unitatea şi suveranitatea unor ţări ale Europei, aşa că poate şi aici vorbitorii din diferite cluburi de presiune ar trebui să înţeleagă că „sumanele negre” l-au uimit şi pe Napoleon şi nu numai,
Despre indivizibil? Îmi vine în minte doar un citat din Kogălniceanu, care a spus răspicat: „unirea naţiunea a făcut-o”, aşa că naţiunea hotărăşte.
Şi naţiunea asta este una, indiferent că se trăia în Transilvania, Muntenia, Moldova ori trăieşte acum în România sau în Republica Moldova, pentru că indiferent de graniţe ei trăiesc şi vorbesc la fel. Vorbesc şi simt româneşte.
Apropo. Oare de ce Traian şi Decebal nu au avut nevoie de translatori? Nu-i posibil ca „latina vulgata” să fi fost mult mai veche şi vorbită în Dacia pentru că e greu de crezut că în aproape 170 de ani de convieţuire băştinaşii şi-ar fi uitat limba?
Nemţii au trăit în două Germanii şi ei şi-au hotărât soarta. Şi nu şi-au uitat obiceiurile.
Românii de peste Prut au hotărât să trăiască în Republica Moldova, dar tot româneşte vorbesc ca şi bănăţenii.
Cântecele lor nu sunt moldoveneşti, ba sunt teribil de frumoase, de asemănătoare ca şi vorbe, ca şi simţire, cu cele româneşti, pentru că sunt… româneşti.
Domnitorii din Moldova şi cei din Muntenia erau sau au fost mulţi dintre ei rude, mulţi aveau moşii peste Milcov, I.A. Cuza nu a avut probleme de adaptare, fiind moldovean cu limba muntenească.
Un Valev a mai existat în istorie, alţii se nasc şi acum, dar prin tradiţia noastră înţelegem să acceptăm şi alte păreri, dar până a ne intra în casă şi a ne impune legile altora este treabă lungă.
Între ţări sunt posibile unele diferende, între cele două Germanii au existat diferenţe, multe impuse de mai marii zilei. Dar trecutul, trece!
Între Germania şi URSS a fost un război mondial, iar acum între Germania şi Rusia există relaţii normale, relaţii economice avantajoase, fiecare ţară îşi impune un drum, chiar şi spre democraţie, după propriile principii.
E greu să impui altora, altei ţări, propriile păreri, propriile principii, crezând că doar tu ai dreptate.
Niciodată, în istorie, legea forţei şi a liberului arbitru nu au putut învinge voinţa unui popor. De reţinut.
Niciodată un „unio trium nationem” nu a putut hotărî în locul majorităţii, chiar dacă aceasta avea statutul de oropsit, de oprimat.
Vom mai rămâne în preajma acestui subiect.
Adrian L. Mănarcă