Avram Iancu student –la încăierare şi ....ceva despre mine toto acolo (2)

Spueam mai deunăzi că pe strada unde locuise cândva bravul crăişor al munţilor şi care azi îi poartă numele, se află Căminul studenţesc „Emil Racoviţă”, al studenţilor ce au să devină profesori de limbă naţională şi limbi străine. Aici am fost cazat în cei cinci ani câţi se făceau atunci, locuind ca boboc la mansardă, iar apoi, coborând cu fiecare an câte un etaj, am ajuns în stradă, adică profesor.

Era prin anul al IV-lea când, spre Crăciun, din nu ştiu ce motive, am plecat acasă, la ţară, în Cristur-Şieu din judeţul nostr şi am revenit după două zile. Marţea era zi de militărie, miercuri ore puţine, în fine. Când sosesc, intru în cameră. Era după-masa. În cameră nimeni. M-am făcut comod şi am luat ceva să citesc, aşteptând să vină colegii. Trec orele, se face seară şi nu vine nimeni. Ei -zic-lasă că vin ei, cine ştie pe unde umblă..Se face opt, nouă şi nici un vizitator nu deschide uşa. Nici studenţi vecini măcar. Atunci m-am alertat şi am ieşit pe coridor să întreb unde mi-s colegii de cameră: bunul meu amic din copilărie, Măgeruşan Mihai (Dodo), Corduneanu, Mitică şi restul.

Cineva (colegul Hariton) mă lămureşte:

-Cum,? Nu ştii? Au fost exmatriculaţi.

-Dă-mi pace, măi!Eşti nebun? Cum să exmatriculezi o cameră întreagă? De ce?

-Habar n-ai! Păi a fost o bătaie de pomină.

-Cum bătaie, măi? Ăştia nu-s bătăuşi nici unul.

-Din joacă. S-au înghiontit, pe urmă au luat perne şi s-au bătut cu pernele. Fiind o zi destul de molcomă, fărăr zăpadă, geamurile erau deschise. Cum şi-au dat ei în cap cu pernele, unele perne au zburat pe geam. Câteva au nimerit pe trotuar, două în pomii din faţa căminului, peste una a trecut o maşină, iar cele care au căzut pe trotuar, se vede că vor fi ajuns mai întâi în capul trecătorilor, iar doi din aceştia s-au dus la rectoratul Universităţii, care e aproape şi au reclamat nebunia de la „Emil Racoviţă”. Supărat foarte, Ctin. Daicoviciu a cerut măsuri aspre. Repede cercetare şi nici una nici două, „a-fa-ră cu toţi din cămin!”/ ”De tot?”/ ”Nu, o săptămână, ca să ţineţi minte!” Scurt şi executarea pe loc.

Aşa mi s-a lămurit misterul absolutei mele solitudini. Şi o săptămână am stat singur într-o cameră pentru opt persoane de obicei, încât parcă eram eu în gazdă şi nu ceilalţi care au dormit pe unde au putut vreme de o săptămână. Când au tăbărât toţi grămadă iar acasă la cămin, într-un cor straşnic s-au râs:

-Hă...ăăăă.!.....Vasilică, ce noroc ai avut!!!

Cred că m-a ferit Dumnezeu să nu fiu prezent la acea cavalcadă de pomină. Eram tânăr pe atunci şi prost, neştiind să-i mulţumesc lui Dumnezeu, Care mi-a purtat de grijă ca unui copil nepriceput ce am fost îndestulă vreme. ca adolescent.