Semn de carte

Aşezăm, astăzi, semnul nostru de carte la versul Bucură-te , Prag deschis! din ciclul de poeme Imn Eminescului, în care Înaltul Bartolomeu – scriitorul Valeriu Ananaia – îl cuprinde pe poet în îndemnurile învăţăturii creştine de împlinire a Legii, de desăvârşire („ N-am venit să stric, ci să împlinesc” - Matei 5,17). Cuvântul Eminescului, scria Înaltul Părinte, îl purtăm uşure ca-ntr-o moarte şi greu ca-ntr-o înviere; fiind întrupare a logosului divin. Idolatrie, după unii. Cum idolatrie le pare aşilor în otrăvirea spiritului zilei ( cei ce ne vor creiere de plastilină, cum consemna, undeva, criticul Dan C. Mihăilescu) când vorbim despre Eminescu ca despre un act de verificare intelectuală sau îi căutăm funcţia în cultura română. Acuzele de idolatrie intimidează, din păcate, receptarea curată, trecută şi prin trăire sufletească a operei eminesciene, născându-se, în expresia acad. Mihai Cimpoi un morb al subaprecierii. Renunţăm, vertiginos, în realitatea noastră „îndrăcită” să ne facem, în faţa marilor scriitori români, semnul crucii. Poetul însuşi a intuit felul în care străine guri îl vor repovesti. Cităm din poemul Melancolie: Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură / Încet repovestită de o străină gură, / Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost. / Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost / De-mi ţin la el urechea – şi râd de câte-ascult / Ca de dureri străine?…Parc-am murit de mult.

Dând la o parte viclenia subaprecierilor, citind, din nou, Egipetul, Pajul Cupidon, Iubind în taină, Din noaptea…, Diana, Kamadeva, Nu mă înţelegi, Cugetările Sărmanului Dionis, Strigoii, Rugăciunea unui dac, O călărire în zori, Înger de pază, Venere şi Madonă, accept blestemul lui Constantin Noica : Dacă aş şti cu adevărat că există milioane de români care ar fi gata să vadă (ca sovieticii) ţeasta lui Eminescu, dar nu există câteva mii care să vadă ce era sub ţeasta lui Eminescu, atunci ducă-se de-a berbeleacul neamul acesta în neantul istoriei!

În Scrisoare către Noica, Emil Cioran îl numeşte pe Eminescu geniul de care nu încetează să se mire. Dacă „seminţia noastră” îl face pe scepticul filozof să aibă atâtea îndoieli, Eminescu îi schimbă opiniile. Cum generaţia de dinainte de război s-a dovedit capabilă de un eşec răsunător, „noii veniţi” ( tinerii despre care Noica spunea că doar ei îl merită pe Eminescu) ar trebui să înainteze în izbândă „la fel de departe pe cât am mers noi în înfrângere”, pentru a fi demni de Eminescu. Fără el, scria Emil Cioran, neamul nostru ar fi neînsemnat şi aproape demn de dispreţ. Eminescu, în aprecierea lui Cioran, ne salvează din mediocritate; căci şi un Budha ar putea fi gelos pe geniul lui, faţă de care suntem „prea obligaţi”. Cioran vorbea despre o diluare a fiinţei noastre, venind din lipsa orgoliului naţional, din absenţa mesianismului, din scepticismul în toate domeniile, la care se adaugă neîncrederea, amabilitatea „instabilă şi trecătoare”, ironia „periferică”, lipsa sensibilităţii pentru „marile sincerităţi”. Eminescu atenuează răul acestei diluări, fiind fluidul vital, de adâncime, care provoacă patosul „marilor transfigurări”, „drama şi conştiinţa esenţialităţii fiecărei clipe de vieţuire”. Metaforic, Cioran vorbeşte despre sângele cu prea multă apă...Eminescu e forma de ascensiune care evaporă apa sângelui românesc, făcându-ne să ştim că există ieşire din noi înşine, că nu suntem doar umile, trecătoare fiinţe, ci părţi din ordinea divină.

Valentin Marica