Poeme de Lidia Zadeh
ARMURA
Nici festivitățile nu mai sunt ce erau odată
Îmi apăr poemele trudite
Cu
O armură a nemuririi
Și
Cu o cămașă de inuri proaspete
Și cu un vis neprihănit
De frica hoților de cuvinte
Și a falsificatorilor de frumos
Sau
De frica unei virgule puse aiurea
Și ce dacă?
Șterg de praf armura așteptării poemului
Un semn al mirării neclintit se uită la mine
Printr-o lupă zgâriată
Oare câte cuvinte sunt necesare
Pentru a descrie fericirea
Un plâns ca o nădușeală îmi intră în ochi
BOA
Boa constrictor îmi sugrumă poemele
Ca o virgulă inutilă pe care
Uit mereu să o pun
Ultimul poem s-a zbătut
Întors cu fața la perete
Până a muțit
Doar cicatricile în formă de paranteze
La fel de inutile și de necredibile
Îi deslușesc șoaptele înăbușite
Și semnele de întrebare
Zadarnicul vibrează prin mâna care ține creionul
Mă uit la virgula mea
Cu nepăsare
Și cu privirea șarpelui
Care domnește colac peste poem
Apoi închid ochii
Și
Adun în andrele o hlizire
Cât o lume
Plină de venin
DIMINEȚILE
Fiecare dimineață e statornică în felul ei
Pe umerii noștri apasă prăbușirile de noapte Fără să ne ceară voie
Așa că
Astăzi o să ne sărutăm uscat și o să mă atingi Ca pe un clopot vechi
Dintr-o turlă a nimănui
Statistic vorbind dragostea durează trei ani
Iar moartea ceva mai mult
Dă-mi mâinile tale aspre
Și lasă-mă să-ți alung incertitudinile
Speranțele sunt aproape un sacrificiu
Și ce dacă nu te mai iubesc?
Dincolo de tine este un orizont
Al chemării albe
Nu cerceta cititorule...pasiunile dor
Despre iubire
JUMĂTĂȚI
Niciodată nu mi-au plăcut
Răspunsurile pe jumătate
Și nici jumătățile de speranță
Oamenii tăcuți au mințile zgomotoase
Și oamenii zgomotoși
Au mințile tăcute, prinse într-un cerc
Ca o închisoare a unei lumi
Fără început și fără sfârșit
Nimeni nu știe ce se întâmplă
Pe frontul de nord
Asta este o altă discuție
Adevărul nu are jumătate de măsură
Cât har atâta penitență
ȚINTA
Retrage-te dar nu te preda
Încă un învins nu este o noutate
Așa cum încă un nebun nu este tocmai o lebădă
pe un mal fără lac
Nu cerși îndurare și nu te ascunde
În fumul pipei ca într-o iluzie de prost gust
Chiar dacă ții în mână un bumerang
Și ești
Încolțit de o haită la vedere
Poți să arunci cu săgețile
De o mie de ori
Înspre mine
Trebuie să riști
Numai așa vei simți că trăiești
Lovindu-mă ca un înfrânt
Sunt o țintă vie
DIAMANT
Stăteam cu poetul în casă
Și cu miezul de noapte
Un înger ne tot dădea târcoale
Fără să știu dacă era îngerul vieții
Sau al morții
Sau al războiului rece
Ne scriam versuri despre arta căderii
Fără să știm de unde începe
Și unde se termină extazul clipei
Cu mai multe fețe
Ca un diamant
În care se ascund
Oglinda
Și sufletul pierdut
La un joc
De cărți
Stăteam la masă cu poetul
Și amândoi plângeam
LACRIMI
Fiecare purta asupra lui
Umbra aproapelui
Foamea și setea
Ca pe niște spaime savante
Din cămara cu cerul legat la gură
Un șir de lacrimi aștepta cuviincios
Petrecerea devoratorilor de orice
Și de-atâtea lacrimi nefericite
Lentila unei nopți pribegea
Prin pădurea fără vise
Acolo fiecare umbră
Era un nimeni
Dintr-un incubator de nimic
Fiecare nimic era o retină
Incoloră
Și fiecare ochi își făcea cu ochiul
În oglinda lacrimii nesărate
Visele se țuguiau într-o inocență albă
Între lehamite și mânie
Era vorba doar de un pas
Ca la un joc de poker
Adaugă comentariu nou