Pe Someș, în amonte (4)

Mă aflam la Maieru (pe care l-am declarat, în public, a treia mea localitate… natală), când cei doi „principi” ai culturii actuale măierene - Icu Crăciun și Iacob Naroș - au lansat la căminul cultural volumul „Autori măiereni”. Printre participanți se afla și un grup de astriști de la Năsăud, conduși de președintele Asociațiunii, prof. Ioan Seni, intelectuali de la Rodna, Bistrița, București. Au avut loc din sală, pe bună dreptate, intervenții laudative referitor la fapta de excepție a celor doi „vinovați”.
Un năsăudean opina că nu e de mirare ce se întâmplă, deoarece măierenii sunt niște oameni mândri și care nu pregetă să aducă în lumină acte culturale ale înaintașilor și ale creatorilor de azi.
În acest moment, cu totul neașteptat, m-a atins cuvântul „mândri”, care a intrat în joncțiune cu „făloși”, apoi, firește, celelalte derivate ale substantivelor „mândrie” și „fală”. Îndată, am avut revelația că ele nu sunt în relație sinonimică.
Problema aceasta a stăruit în atenția mea și am cugetat asupra ei, cu dicționare alături și cărți de altă natură.
Ambele vocabule sunt de origine slavă. Dar stau a mirare: De la cărăbănirea armatei și administrației romane din arealul Daciei, până la venirea și așezarea triburilor slave (asimilate, treptat), deci, în acest interval de câteva sute de ani , populația daco- romană rămasă nu cunoștea starea de mândrie/fală și care să-și lase amprenta lexicală urmașilor ? Căci cuvintele oarecum similare, ca sens, de origine latină au intrat în limba română abia ca neologisme: superbie, ostentație, noblețe.
Așa că noi rămânem mai cu seamă cu „mândrie”, când e vorba de mulțumire, plăcere, bucurie, sentiment de demnitate, provenit dintr-o încredere legitimă în propriile posibilități; și cu „fală”, când numim trufia, îngâmfarea, orgoliul, faima, aroganța, fuduleala. De aici apoi, o seamă de detalii.
Românul (mai ales de la țară) e mândru, nu fălos, când îmbracă straiele naționale; vocea lui e cumpătată, nu zgomotoasă; omul mândru nu are nevoie să facă tam-tam pentru un gest de mărinimie, fălosul se vrea în rândul întâi pentru așa ceva, căci e fudul; mândria are temei real, fala, nu o dată, stă pe „traistă ușoară”; fălosul se bate cu pumnii în piept, omul mândru stă vertical și discret pentru fapta sa bună; acesta are simțul umorului, fălosul e constipat; făloșenia pute, măreția are miresme. Etc. Etc.
Pun apoi aceste două cuvinte în relație cu verbele „a fi” și „a avea”. Ei bine, pentru omul mândru precumpănește verbul „a fi”, pentru cel fălos primează verbul „a avea”. Găsesc că la măiereni (cunoscându-i de zeci de ani) raportul între ele este echilibrat.
În final, mă voi referi , cu oarecare zâmbet, la George Coșbuc, cu al său „El Zorab”. În dramatica sa tânguire, arabul exclamă la un moment dat: „O, calul meu ! Tu, fala mea”. Nu fac aici psihanaliză, dar, într-adevăr, calul e mândria sa, din motive pe care beduinul le înșiră cu lacrimi în ochi; îl înțelegem. Poetul, maestru al stilisticii poetice, nu-și putea permite să strice măsura versului, cu… „mândria mea”, ar fi provocat astfel o licență poetică. Nu mai vorbim de faptul că bardul de la Hordou și-a iubit pământul strămoșesc nu cu fală, ci cu mândrie.