„Românul recent”

Să zicem că nu este reprezentativ pentru societatea noastră actuală, dar, s-o recunoaștem, a început să prindă consistență.
Mi-am propus să analizez expresia, starea de fapt, din perspectiva a două verbe (pe care le consider de o prioritate absolută): „a fi” și „a avea”.
Social, omul „este”: prin temperament, educație, cultură, nevoi de suflet și spirit. Ei bine, suntem nevoiți să constatăm că „a fi” e opresat, se diminuează datorită lipsei unei strategii naționale pentru dezvoltarea culturală, finanțării debile a culturii de câteva decenii încoace, datorită eșecurilor (zisei) reforme în educație, mediocrității demnitarilor în domeniul culturii etc.
Dar a început să se lăfăie (pentru „românul recent”!) starea „a avea”, verbul devenind precumpănitor. Din venitul unor astfel de familii s-a constatat că merge la cultură 2% (asta, în cazul că și televiziunea e inclusă la „manifestări culturale”). „Restul” de 98% unde merge? Cine / ce sunt beneficiarii? Se vede și din avion, fără binoclu: gura, stomacul, anusul, casele, mașinile, banii – toate, sub aura mândriei fudule.
Iar când veniturile rezultă prin jaf, prin hoție, ele pot fi numite „bogăție”. Căci e altceva prosperitatea celui care o obține prin sudoarea muncii fizice, profesionale.
Îmi place să folosesc pentru plinătatea verbului „a avea” substantivul „buiecie”. Ea e evidentă mai ales la progenituri. Da, copii buieci.
Mă gândeam din nou la această relație a celor două verbe, când am luat un taxi din gara Ilva Mică pentru Rodna. Ajunși în Sângeroz Băi, au trecut deodată pe lângă noi patru mașini fățoase, în trombă, cu slalom printre alte mașini, ba ștergând și poalele unei țărănci (e drept, traversa neregulamentar). Șoferul meu îi știa pe cei de la volan; asta și pentru că avea ochi să-i vadă. Și, cu un fel de resemnare în glas, mi i-a deslușit: doi puștani, abia majori, unul fiu de polițai, altul fiu de director și două fete, amândouă minore și, deci, fără carnet de conducere.
Iarăși îmi aduc aminte de admirația ironică a unui poet al nostru din prima jumătate a secolului al XIX-lea: „Veacul înaintează!”