VIAŢA LECTURII

La cele două sintagme consacrate – viaţa literară şi viaţa literaturii - aş vrea să le alătur „viaţa lecturii”.
Ideea mi-a venit pe măsură ce citeam proaspătul roman al scriitoarei de la Chişinău Valeria Florea-Dascăl: A fi şi a iubi (Editura Pontos, 2012).
Cine este autoarea ?
Basarabeanca Valeria Florea-Dascăl, membră a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, înainte de pensionare a lucrat la Televiziunea de Stat din Chişinău. Printre programele sale, ani de-a rândul a făcut furori serialul său ”Schiţele Valeriei Dascăl”.
Debutează în 2003 cu romanul Brad frumos de amintiri , căruia le urmează romanele Desertul amar (2005), Antisomn (2005), Iertarea în straie de ploaie (2006), Arde gheaţa de pe gură (2009), Femeia de la picioarele bărbatului meu (2010).
În România este prezentă în revistele literare Mişcarea literară (Bistriţa), Amfitrion (Drobeta Turnu-Severin), în volumul La noi (Cluj-Napoca), în antologiile Anotimpul cailor (Beclean) şi Singur (Târgovişte).
Ce este cu această carte A fi şi a iubi ?
Ar fi încadrabilă în specia romanului de confesiune, construit pe o înşiruire de scrisori şi note de juranl, acestea fiind un fel de piloni care susţin discursul narativ. Ceea ce aminteşte, inevitabil, de Patul lui Procust sau Scrinul negru . Protagonista Flavia numeşte (cu un umor trist) notele de jurnal „letopiseţ”. Prin ele, ea „îşi răscolea amintirile”, acestea fiind considerate „nişte frunze de toamnă pălite de brumă”.
Pe măsură ce înaintam în lectură, am avut revelaţia că, totuşi, „a povesti” înseamnă mai altfel decât „a nara”; adică, o asemenea construcţie epică are un anume farmec al intimităţii între scriitor şi cititor – în traiul lecturii.
Cine este Flavia ? Este o făptură care se zbate – cu delicateţe, francheţe şi onestitate – între două iubiri. Apoi, prin moartea celor doi, devine o fiinţă care vibrează sufleteşte între două morminte, dar evitând sentimentalismul, romanţa facilă. În cimitir aflându-se într-o zi, ea gândeşte că „pământul îl stăpânesc viii. Morţilor le aparţine cerul.”
Este şi motivul pentru care toată cartea se desfăşoară printr-o obsedantă alternanţă trecut-prezent, un fel de hărţuială psihică, parcă fără remediu. Flavia trăieşte un prezent sub asaltul blând, dar cicălitor al amintirilor. Gest, ton, odaie, stradă, fotografie înrămată, clădire, copac, cunoştinţe, toate sunt însoţite de gheizere ale trecutului (similare oarecum cu memoria involuntară proustiană).
Cine sunt cei doi ?
Pavel: genul de soţ la care delicateţea alternează cu sobrietatea rece, omul hotărârilor tranşante şi, deopotrivă, ale gestului afectuos, al replicii fie eliptice, fie categorice, având o ascuţită percepţie a adevărului, a realităţii preajmei.
Vlad (prietenul încă din adolescenţă al Flaviei) e bărbatul blând, atent la nuanţele şi tonul rostirii, uneori timid, generos până la suferinţă, comunicativ chiar şi în momente de tăcere, cuviincios, potolit în efuziuni sentimentale, dar constant în ele. Flavia îl numeşte în sinea sa „Un fluviu de bunătate şi dragoste”.
Scrisorile şi „letopiseţul” Sandei (fratele lui Vlad) alcătuiesc un fel de naraţiune în naraţiune, cele două fire epice intersectându-se mereu, impulsionând povestirea, dar şi actul lecturii. Deopotrivă, ele sunt şi un prilej pentru scriitoare de a evoca un timp revolut, cu tradiţii şi fapte din spaţiul basarabean. Apropo de asta, dau savoare spuneri specifice provinciei, de genul: „Unde ţi-ai stricat sănătatea?”, „Azi picioarele nu mă dau de sminteală”, „vecina, care era în iernile vieţii”,„a răspuns repede, ca dând căldarea în fântână”.
Pe parcursul paginilor, e o densitate a detaliilor, a monologului şi a dialogurilor imaginare cu cei doi bărbaţi, care determină o lectură (să-i zicem) potolită, dar dorită astfel. Romanul nu poate fi citit dintr-o suflare, ci pe îndelete. Mărturisirile naratoarei nu sunt gâfâite, trepidante, ci adesea şoptite, zăbovite într-o lentoare a nostalgiei, a dorului fără leac.
Iată o carte de proză cu un final previzibil, dar care incită la lectură. Aceasta, deoarece cititorul simte nevoia de a acumula, date, fapte, mărturisiri care să-i îndestuleze nevoia de viaţă a lecturii.
În finalul cărţii eşti de acord cu ceea ce sugerează conjuncţia şi dintre cele două verbe ale titlului: iubirea potenţează existenţa, este un corolar al ei. Titlul şi cartea (desigur) sunt o replică la disjuncţia shakespeariană: „A fi sau a nu fi”
Revin la aserţiunea mea de la începutul acestui text: timpul lecturii înseamă trai, e o viaţă.