Olimpiu Nuşfelean: Reforme de formă

Greva profesorilor, justificată (vai, dar de ce trebuie să ne justificăm doar prin acțiuni critice?!), a bulversat societatea. A venit ca un duș rece peste mersul societății noastre, aruncînd, o dată mai mult, o lumină crudă peste traumele și mîhnirile timpului pe care îl trăim în țară. Profesorii cer salarii mai mari. Ne miră că nu au exprimat aceste revendicări mai repede. Dar nu e vorba numai de salarii. E vorba de subfinanțarea învățămîntului, de baza materială, dotări didactice etc., etc., de asigurarea de șanse egale la învățătură… De țintele educației, derutante, derutate, generate de o societate care nu-și găsește drumul (în istorie). De Proiectul România educată, al președintelui Klaus Iohannis, demers gol de sens și de realizări, care se dovedește tot mai mult o batjocură națională. De unde „consens, viziune și continuitate” în gestionarea educației naționale? Cum e dovedită asimilarea și utilitatea lecțiilor trecutului? Ce politici educaționale sînt puse în operă? Cum se reflectă în îmbunătățirea educației procesul în care sînt antrenați, „într-o formă sau alta”, dacă sînt antrenați…: „elevi, studenți, profesori, experți, instituții publice, reprezentanți ai mediului privat, societate civilă, simpli cetățeni”?
În perioada postdecembristă s-au derulat tot felul de zvîcniri de reformare a învățămîntului românesc. Fiecare ministru al educației propunea o „nouă reformă” a domeniului… Și, har Domnului, învățămîntul a avut – și are – miniștri cu nemiluita. Spiritul reformist a depășit cu mult limitele firescului, a tot urcat, prin noi reforme, atît de sus, cu miniștrii și teoreticienii lui cu tot, pînă a ajuns în aerul înalt și rarefiat al stratosferei educaționale, unde nu se mai poate respira. Pentru că, de fapt, miniștrii – cu mici excepții – veneau cu cîte o găselniță, o feșteală mai ales administrativă, sub care sîmburele tare al învățării seca necontenit, se usca. „Reformele” erau ceva de genul: vreo progenitură a vreunui ministru se plîngea că are prea mult de învățat pentru Bac și atunci ministrul (în cauză) mai reducea ceva din materia cerută sau din exigențele examenului… Nimic mai mult. Cercetați, vedeți și vă dumiriți. Și cum mintea altor și altor miniștri funcționa din ce în ce mai… rudimentar, consecințele erau – sînt – pe măsură…
Asemenea tendințe reformiste erau gestionate/ susținute de o masă politică precară, de un Politic (sa-i zicem așa) tot mai… incult. Ignorant și leneș în gîndire. Tot mai leneș. Pentru că numai o gîndire leneșă nu se împotrivește dezastrului. O gîndire care se hrănește dintr-o farfurie în care nu vede ce are. Vede doar ceea ce trebuie să fure sau să-i asigure niște privilegii…
Se vorbește, azi, de un corp didactic tot mai puțin pregătit. Cauzele nu sînt doar salariile nemotivante. E vorba de pregătirea academică, de teoriile învățării aplicate după ureche, fie și copiate din cine știe ce țară, nefiltrate prin specificul autohton. De la Spiru Haret nu am avut o (altă) lege a învățămîntului viabilă. Teorii avem. Și teoreticieni avem, bine plătiți. Dar fără viziune, consens, continuitate. Fiecare ministru al educației ține să vină cu altceva. Un altceva nicicum. Profesorii sînt prost pregătiți? Dar cine i-a pregătit? Profesorii universitari, universitățile, unele acreditate după ureche… Cine autentifică doctorate dacă nu profesori universitari cu greutate? Oare aceștia au abandonat etica didactică? Întrebarea e îndreptățită. Mii de studenți au trecut prin cataloagele de evaluare ca umbra prin apă a gîștelor călătoare spre țările mai calde. Spre locuri călduțe. Și te mai miri că pacientul moare în spital după o injecție administrată de un „doctor”!... Și iar te miri că… condamnatul e mai isteț decît magistratul!... Și tot te miri că învățăcelul, confruntat cu viața, nu devine mai deștept decît dascălul, așa cum s-ar aștepta înțelepciunea străveche!...
Și-apoi avem problema disciplinei, a relației de stimă dintre elevi- profesori-societate… Mult s-a mai stricat această relație! N-avem spațiu… tipografic să o discutăm. Și, mai pe larg, demotivarea elevilor, cu descendență directă din modelul social. Oricîți bani le-ai da acum profesorilor, nu mai poți îndrepta peste noapte mulțimea de disfuncții acumulate. Dar măcar ai putea începe de undeva. Dintr-un punct ferm, de referință. Competența actului didactic nu poate fi măsurată dacă educația e menținută într-o viziune eronată.
În învățămîntul nostru actual se (mai) mizează mult pe apostolatul didactic. Dascălul nostru generic muncește, uneori fără măsură și fără grijă de propria sănătate, de dragul școlii și al elevului. Asemenea dascălii saltă elevii, în fiecare ciclu școlar, măcar cu o treaptă mai sus. Și un asemenea dascăl trage înainte, ca boul în jug (să-mi fie iertată expresia), trage tot înainte, răbdînd cuminte jugul și biciul unor șefi sau teorii didactice, al birocrației educaționale, răbdînd așa, inocent, fără nici o reacție. Se mai întîmplă ca, de multă folosință, jugul să se uzeze și să se rupă, deoarece „ministrul” nici la așa ceva nu-l duce capul să se gîndească. Poate că unii consilieri îl avertizează și atunci mai aruncă în fața… boului o mînă de iarbă. Scăpat de jug, boul (iarăși iertare!) o ia înainte pe arătură. Fără opreliște. Nu-l poți aduce la brazdă considerîndu-l în continuare doar un animal de povară. Unde și cum găsim o privire demnă care să caute spre dascăli cu demnitate?