Nicoleta Milea: La răscruce de drumuri, CRĂCIUNUL AMINTIRILOR MELE!

Ningea. Ningea frumos. Ningea abundent. Ningea adânc. Ningea pe pământ și în noi. Ningea ireal într-o noapte. Dar nu în orice fel de noapte. Era noaptea inegalabilei bucurii. Era noaptea de la răscrucea timpului. Era noaptea purității. Era noaptea iubirii. Era noaptea întrupării veșniciei noastre. Era noaptea când veneau de dincolo de zări, prin gura de rai, cohorte de stele. Sub șiruri de luminițe, întoarse în amintiri de hotar cu realul, porneam în lume pe cai înspumați. Niciunul n-ar fi putut acoperi, singur, realitatea și visul, simultan și deopotrivă…

Nu cumva era un alt început? Începutul de care aveam absolută nevoie, ca o purificare? Sau jocul stărilor, al împlinirilor, al visului meu de copil care trăia în două lumi? Cea de acasă, frumoasă ca sufletele părinților și ale bunicilor. Cea de dincolo de Poartă, care ne arunca în așa-zisul Colind de viață nouă: „Dormi gazdă, ori nu dormi/ Că vă vin colindători!/ Ia sculați cu toți/ Treziți și vecini de-ai voșt!/ Feciori și fete mari,/ Muncitori și cărturari/ Să curețe curțile/ Îs curate. Nu te uiți?/ Dar ce curți-s aceste curți?/ Cu casele tencuite/ Și-năuntru văruite/ Ușile dezăvorâte,/ Cămările cu de toate,/ Iar în vârfurile lor/ Joacă și doi porumbei,/ Albi și tare sprintenei/ În mijlocul colectivului/ Și sub steagul tricolor/ Și picară ce picară,/ Se luară de zburară,/ Jos spre mare se lăsară,/ Apă-n aripi ei luară,/ Rubinele-n ghericele/ Veniră-napoi cu ele/ Și la cer se ridicară/ Rubinelele lăsară,/ În flori se prefăcură/ Și apa când lăsară/ Tare mi se parfumară./ Toate-s ca să-nveselească/ Astă casă tinerească,/ Crescută în zori cu rouă,/ De viața asta nouă/ Sub steagul partidului,/ Ce ne-ndeamnă-n viitor/ Să muncim cu mai mult spor.”

Cum să-mi fi plăcut așa-zisul colind? Îl scrisesem pe o foaie și, de fiecare dată când îl citeam, nu înțelegeam de ce este un colind această înșiruire de cuvinte, pentru că acasă, altceva învățasem de la bunicii mei că este colindul…

În zona noastră se colinda în dimineața zilei de 24 decembrie, de la miezul nopții, până la răsăritul soarelui, dar noi, copiii, prelungeam până spre 7:00, 8:00 dimineața. Cetele de colindători erau formate din băieți. Noi, fetele, nu eram acceptate, așa că ne grupam și noi, după prietenii sau grade de rudenie și porneam la colindat, sub protecția unui părinte. Comunitatea tradițională era destul de conservatoare, prefera cetele de băieți, considerând că urările acestora erau aducătoare de spor, belșug și prosperitate. Colindătoarele fete erau acceptate de familiile rudelor, prietenilor și vecinilor, scurt: Bună dimineața la Moș Ajun/ Mâine la Crăciun/ Ne dați, ori nu ne dați!/ Hai, cu trei!”

Eu și verișoarele mele alte colinde cântam bunicilor, colinde învățate de la ei și notate cu o rară plăcere în Caietul colindelor mele, pe care-l păstrez cu sfințenie și acum. Nu înțelegeam atunci de ce era așa o mare diferență între aceste colinde și Colind de viață nouă, învățat la școală, cum nu înțelegeam de ce ne spunea bunicul pe cele din Caietul colindelor mele să le păstrez ca pe o taină, dar și ca pe o rară bogăție, a cărei vreme va veni ea odată. Și a venit, dar târziu pentru mine și generația mea!

Colinda preferată? „O, ce veste minunată,/ Lângă Viflaim se-arată,/ Cerul strălucea/ Îngerii veneau/ Pe-o rază curată./ Cerul strălucea,/ Îngerii veneau,/ Pe-o rază curată.// Păstorilor din câmpie/ Le vestește-o bucurie:/ Că-ntr-un mic locaș/ Lâng-acel oraș/ S-a născut Mesia/ Că-ntr-un mic locaș/ Lâng-acel oraș/ S-a născut Mesia// În coliba păstorească/ Vrut-a Domnul să se nască/ Să se nască/ Și să crească/ Să ne mântuiască/ Să se nască Și să crească/ Să ne mântuiască.”(O, ce veste minunată!)

Nici nu terminam bine să-i colind astfel pe părinți și pe bunici, că deschideam Caietul colindelor mele și continuam: „La Viflaim colo-n jos. Seara pe-nserate/ Fecioara Maria/ În Viflaim cetate/ Călătorind sosea// Și fiind obosită/ Sălaș își căuta/ Și-n Viflaimul mare/ Nimeni n-o lăsa// Atunci Sfânta Fecioară/ Din Viflaim ieșea/ Și-n câmp într-o poiată/ De vite, se-așeza// Și între dobitoace/ Pe fânul cel uscat/ Născut-a Preacurata/ Un mare Împărat// S-aude glas spre seară/ Al clopotelor cânt/ Că vine, vine iar/ Iisus pe-acest pământ// El vine-n haina albă/ De îngerași purtat/ Să spele lumea-ntreagă/ De rău și de păcat// De-atunci în orice casă/ S-aud colindători/ Colinda lor duioasă/ Răsună până-n zori// Sculați creștini de grabă/ Și colindați frumos/ Și faceți loc în casă/ Copilului Hristos/ Nașterea lui Hristos// Veniți astăzi, credincioși/ Să săltăm, să săltăm/ De nașterea lui Hristos/Să ne bucurăm, să ne bucurăm// Că el astăzi în Viflaim/ S-a născut, s-a născut/ Precum au vestit proorocii/ Mai de mult, mai de mult// Din Maria Preacurata/ S-a născut, s-a născut/ Mântuire astăzi nouă/ Ne-a făcut/ ne-a făcut/ În iesle cu vitele/ S-a culcat, s-a culcat/ Cu un prunc mic în scutece/ Înfășat, înfășat// Cei trei crai din răsărit/ Se ivesc, se ivesc/ Aur, smirnă și tămâie/ Îi dăruiesc, îi dăruiesc// Îngeri și păstori cântare/ I-au adus, i-au adus Și noi să-i cântăm mărire/ Întru cei de sus, întru cei de sus// Pace și bună-nvoire/ Pe pământ, pe pământ/ Că azi s-a născut în lume/ Domnul Sfânt/ Domnul Sfânt!”(La Viflaim acolo-n jos)

Și mai departe: „Deschide ușa creștine/ Că venim din nou la tine/ Drumu-i lung și-am obosit/ De departe am venit//Că la Viflaim am fost/ Unde s-a născut Hristos/ Și-am văzut și pe-a sa mamă/ Pe care Maria-o cheamă// Cum umbla din casă-n casă/ Ca pe fiul său să-l nască/ Umbla-n sus și umbla-n jos/ Ca să nască pe Hristos// Umbla-n jos și umbla-n sus/ Ca să-l nască pe Iisus./  Roată, roată prin cetate,/ Case, hanuri, pline toate// Căutând, găsi apoi/ Un staul frumos de oi/ Și-acolo pe fân, pe jos/ S-a născut Domnul Hristos// Cete de îngeri coboară/ Staulul îl înconjoară/ Îngerii cu flori în mână/ Împletesc mândră cunună// Pe cunună-i scris frumos/ Astăzi s-a născut Hristos, Care cu puterea sa/ Va împărăți lumea// Și de-acum până-n vecie/ Mila Domnului să fie,/ Tuturor cu bucurie/ Și de mare veselie.”(Deschide ușa, creștine!)

Și mai departe „ Steaua sus răsare/ Ca o taină mare/ Steaua strălucește/ Și lumii vestește/ Și lumii vestește// Că astăzi Curata/ Prea Nevinovata/ Fecioara Maria/ Naște pe Mesia/ Naște pe Mesia//Magii cum zăriră/ Steaua și porniră/ Mergând după rază/ Pe Hristos să-l vază/ Pe Hristos să-l vază// Și dacă porniră/ Îndată-l găsiră/ La Dânsul intrară/ Și se închinară/ Și se închinară// Cu daruri gătite/ Lui Hristos menite/ Având fiecare/ Bucurie mare/ Bucurie mare// Care bucurie/ Și aici să fie/ De la tinerețe/ Pân la bătrânețe/ Pân la bătrânețe!”(Steaua)

Nu m-aș mai fi oprit din visul copilăriei, dacă nu m-ar fi îmbiat mirosul de colaci aburinzi, pe care bunica doar îi scosese din țestul de pământ, colaci pe care ni-i împărțea nouă, copiilor-colindători. Îi puneam în trăistuca frumos cusută, cu mult înainte pregătită, și pe care o umpleam cu mere, nuci, covrigi, biscuiți și alte bunătăți de post, de pe la gospodinele caselor colindate. S e întâmpla să mai găsim și porți încuiate, dar nu ne supăra, Dumnezeu știa de ce…

Puțin se mai păstrează real, în zonă din ceremonialul colindatului. Serbările școlare promovează datini, tradiții, obiceiuri. Practica însă, nu!

O dată cu satul, pleacă și toate ale lui într-o altă lume…