Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj

Gavril Moldovan: CUVINTE ÎNCRUCIŞATE

REÎNSCRIE-TE-N  ,,CÂNTAREA  ROMÂNIEI’’

vechile manuscrise ce m-au legat de guvern,

 opţiunile care-ndeobşte  asigurau singurătatea

le-am închis într-o lădiţă şi le-am aruncat pe apa sâmbetei.

Am devenit independent şi sincer.

M-am debarasat de tot ceea ce mă umilea şi mă făcea delăsător.

Am început prin a fi deosebit de tandru cu pădurea care m-a adoptat

ca pe un fiu fără noroc.

Aerul primăvăratec ce-l simţeam cum îmi curbează pieptul,

frunzele în care întotdeauna am crezut ca în nişte atomi sau monade

s-au deprins cu mine, cel cu paşii  străbătători pe poteci  alambicate.

De ce să fiu  atât de trist mi-am zis: doar nu eu am dat foc

catedralei Notre Dame de Paris, nici pădurilor Australiei,

întotdeauna mi-am cunoscut lungul nasului şi grosimea obrazului meu

de ce să mă învinovăţesc pentru lucruri de care nu sunt vinovat?

Şi am început să trăiesc mai omeneşte, ne-mai-turnându-mi cenuşă în cap

toată ziua prin codri obligându-mă să fiu cu picioarele mai pe pământ

să-mi schimb hainele şi gândurile mai des

am decis să  scriu în continuare căci scrisul prelungeşte agonia

am decis să nu mă îndepărtez prea tare de miezul pământului căci s-ar putea

să nu mai vezi drumul înapoi spre casă şi să te trezeşti pe vreo orbită sau într-o casă pustie

 pe care mie îmi place foarte mult să o descriu

chiar dacă nu-mi reuşeşte descrierea întru-totul

am decis să mă înscriu în Cântarea României la capitolul ,,frunze,’’

mălăieş în călcâieş, frunze-n buze, frunze verzi şi uscate, frunze-mprăştiate ca mine

asupra pământului acestei ţări neprelucrate şi aproape despădurite

pentru că atunci când mă va ajunge şi pe mine despădurirea

să mă pot apuca de altceva în lipsa umbrei copacilor mei asediaţi de bipezi

of! doamne cum te poate transforma câmpia şi pădurea pe care calci zilnic

cum te poate face  pribeag locuitor constant şi fără principii

să te multiplice să te deştepte la timp dintr-un vis ce-a luat-o razna

prin zmeurişul cel dulce al colinei din faţă

mergi sănătos acasă şi cultivă-ţi neşansele

reînscrie-te în  Cântarea României prietene!

 

 

                                             ,,L A    M O N G O L U’’

                                 (Cum am scris poemul ,,Mâna stângă’’)

Poemul meu intitulat ,,Mâna stângă’’ (apreciat de toţi echinoxiştii) chicotea demult cu mine

n-avea însă puterea să iasă în lume

până într-o seară-noapte  la crâşma La Mongolu

unde studenţii filologi sor-beau poezia  cu olu’

atunci s-au deschis şi pentru el zările...

beam vin cald, beam însufleţirea toată a lumii şi a luminii revărsate

peste ceata de tineri neînvăţaţi cu moartea câţi eram în Cetate

disciplinam cărările amurgului cu poezia în alai

cu deosebitele noastre păreri despre clopote, vieţuire şi grai

eram mai la marginea unei epopei ce atuncea se năştea

chiar din sorbirea licorii ademenitoare ce alături sticlea

când deodată un poem trecu prin preajma mea, a mesei la care stam şi visam

cuţu cuţu cuţu am spus văzându-l în haine de ploaie

pesemne afară ploua şi el venea din mari depărtări şi ninsoare

poate chiar din adâncul nesfârşitei şi albastrei mări

poate chiar din mintea-mi ceţoasă cu locuri pustii şi renunţări

cuţu cuţu am spus şi gândurile mi se înodau de cer

văzând cum  mă cutreieră un astfel de aprins giuvaer

stai la mine o clipă opreşte-ţi pasul stingher

lumina ce-o porţi vreau s-o ating măcar cu un deget de vrei

vreau să încunoştinţez că tu astfel treci pe aici

încât atingându-mă cu ale tale năluci

 văd numai lacrimi şi stele

atunci se prefăcură toate în alb, mesele, caietele, paharele şi însemnările mele

pluteau prin văzduh licorile, vocile, caietele

pe care noi scriam poezii în orele de curs

şi am notat ceea ce visele mi-au ordonat atunci:

...în altă noapte-ntr-un oraş străin

cu străzile albastre alunecând sub mare

m-am pomenit târziu cu două mâini

ce mi-au crescut din umeri la-ntâmplare

potrivnice-nceputuri, greu de spus

cu dreptul de penumbră asupra mea

m-au rătăcit oprindu-mă-ntr-un trup

când de milenii se răcea o stea...

 

era încrezătoare clipa ce-şi revărsa aripa peste a mea-nfăţişare

începea bine poemul acesta despre amurguri amare

să sting eu focul acestei văpăi atât de mari

cum să fac să pot declara amicilor mei

cum m-am apropiat în noaptea aceea prea tare de zei

cum Luna s-a oprit o clipă pe a ei orbită

încredinţându-mi mie o parte din testamentul ei, din ispită

atunci  s-au apropiat de mine Horia Bădescu şi Remus V. Pop zis Mongolu’

dând amândoi localului, cramei ocolul

,,uite-l pe Moldovan cum scrie direct pe razele lunii’’, a spus unul din ei

 eu am vociferat la nesfârşit ceva pe-aproape înfumurat de idei

apoi mi-am luat  poemul, l-am transcris şi l-am publicat la ,,Echinox’’ numărul unu

                                                         

 

noaptea trecută

prea tare m-am apropiat de-a zeilor redută

şi le-am furat un poem miraculos încât mă oglindesc şi acuma în el, ascultă:

o lege slabă a numerelor mari

e mâna stângă vrei nu vrei

dar mult mai altfel decât mâna dreaptă

ea are drept pe stângăcia ei...

 

 

 

 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5