GABRIEL GAFIŢA, SCRIITOR REALIST

Revenirea la roman, după douăzeci de ani, nu este o simplă întâmplare, în ceea ce-l priveşte pe Gabriel Gafiţa, ci un moment cu sensuri majore, în a descoperi, cu alţi ochi, un timp, ce nu mai are răbdare şi trebuie consemnat cât mai este cald. Ca dovadă că la un an după această revenire, cu „Du-te departe de mine”, apare, la aceeaşi Editură, Nemira, culegerea de povestiri „Zahăr şi miere”, inspirată din viaţa ambasadelor române de prin unele părţi ale lumii ( Bagdad, Londra, Singapore, Lisabona, Malaysia... ), acolo unde autorul a avut misiuni diplomatice. Dar cartea nu vorbeşte despre aceste destinaţii, atrăgătoare pentru unii, ca despre un tărâm de vis, ci duce/ aduce o prelungire a României ( precum titlul „O scurtă prelungire” ), cu oamenii ei, tipologii de pe vremea lui Caragiale, neschimbaţi în metehne, prezentaţi în această „fotografie de grup” ca exemplare tragice şi comice ale imaginii scoase înafară, ale preocupărilor de multe ori meschine, nevăzute, faţă de ceea ce am aştepta să fie activitatea înaltă a unei ambasade. De la bun început, surpriza constă în faptul că orice am fi aşteptat de la un astfel de subiect – viaţă de ambasador, consul – numai la o astfel de abordare nu ne-am fi gândit, ceea ce înseamnă că autorul ştie să aleagă materia/ materialul unei cărţi, să croiască mai apoi pe măsura cititorului zilelor noastre, să simtă ce şi cât trebuie spus din spatele diplomaţiei, să accesorizeze în cele din urmă povestirile cu detalii dintre cele mai triste, dar adevărate, cu un râsu-plânsu nichitastănescian, rezultat dintr-o imagine a românilor ajunşi pe la porţile ambasadelor cu probleme diverse, stârnind umorul, bine dozat în text şi scos în evidenţă prin comic de limbaj, atât de fin simţit şi transmis. Folosirea limbii engleze stâlcite şi caraghioase este o sursă de amuzament copios în caracterizarea unor personaje parvenite, semidocte. Dacă tot am făcut asemănarea cu Caragiale, să mai amintim şi de comicul de nume, care joacă un rol important ( titlul „Zahăr şi miere”, zahăr de la Zaharia şi miere de la şlagărul „Hey, honey, honey”, reprezintă apelative în cuplul de diplomaţi români ). Sau Dobrinel, Zorela, Gioconda, Scorilo. Chiar deschiderea volumului, cu „Suplimentare stoc steaguri”, duce cu gândul la numărarea steagurilor de la Caragiale. Doar că aici situaţia este externă şi, cu atât mai mult, penibilul creşte: „Ambasada României – Bagdad, Nr...... / 1997”. Din cauza unor operaţiuni militare, unele ambasade şi-au suspendat sau restrâns activitatea la Bagdad, astfel încât Ambasada SUA funcţiona la Ambasada Poloniei, iar Ambasada Franţei la Ambasada României. „Concret, pe Ambasada SUA a fost arborat steagul polonez, iar pe Ambasada Franţei tricolorul românesc.(...) Fac pe această cale un nou apel călduros/ disperat de a ni se expedia de urgenţă o cantitate dublă de steaguri româneşti...” (...) „Rezoluţie: Problema steagurilor la misiunile din străinătate nu ţine de competenţa Direcţiei Protocol. ( Indescifrabil)” Un răspuns tipic românesc, „s-a rezolvat, nu se poate”, este în măsură să creeze o sinteză a felului cum merg lucrurile la noi, oriunde am fi.
Viaţa prin ambasade oferă tot atâtea subiecte de proză realistă, naturalistă chiar, atent surprinsă de către naratorul omniprezent şi omniscient, cu darul lui de a vedea şi de a prezenta într-o lumină adevărată tot ce se-ntâmplă sub ochii lui. Astfel, la Strasbourg, un membru PNŢCD, Nestor Baleca, e delegat să reprezinte partidul în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei şi la hotelul unde stă are de plată o grămadă de bani, pentru servicii extra, care sunt vizionări de filme XXX. Cum era bătrân, într-o zi a fost găsit mort în cameră şi transportat în ţară, unde să fie mândru că „stânga retrogradă, criminală şi condamnată de istorie mai făcuse, iată, încă o victimă în România.” La Londra, domnul Dascălu, ajuns consilier economic la ambasadă, după plecarea lui Mandache, rău vorbitor de engleză, şi pe principiul „că doar nu ar fi mai breaz”, este găsit în cameră cu sticlele de whisky goale, abia respirând, apoi trimis acasă de către ambasador, în urma unei neînţelegeri cu un lord britanic, posibil investitor străin în România, care nu şi-a mai finalizat proiectul. Se stinge din viaţă, dar nimeni nu îndrăzneşte, doar naratorul, aşa în surdină, să conteste imaginea lui postumă de om care „nu bea niciodată”. O altă victimă, i-am spune, a regimului. În Singapore, apoi, un egiptean, Hamid, ospătar care lucra pe un vapor de lux, în croaziere, o cunoaşte pe Rodica, o fată din Urlaţi, România. Aici, naratorul intervine direct: „Totul se petrecea aproximativ cu un an înainte de vizita la mine. Şi eu eram relativ nou la post; venisem de numai şase luni la Singapore şi nu aveam pe nimeni să mă ajute. Eram şi ambasador, şi consul, şi consilier economic, şi ataşat de presă, totul.” Problema lui Hamid era că fostul ambasador, Ştefănescu, i-a greşit certificatul de căsătorie cu Rodica şi aceasta nu putea să dea numele lui copilului născut în ţară, pe motiv că persoana nu există şi la tată apărea „natural”. Ce voia Hamid de la ambasadorul narator? Adresa lui Ştefănescu, să-l poată căuta personal. Din Portugalia, avem o „Cerere către Ambasadă”, în original, pare, a uneia, Cotoarbă Aurelia, nemulţumită că o altă româncă i-a luat bărbatul şi ea voia acum ca domnul ambasador „să sune la poliţia portugheză că Loredana e ilegală în Portugalia” şi să fie trimisă înapoi la Bacău. Textul este monument de cum nu se scrie în limba română, plin de greşeli, de exprimare, de gramatică, de ortografie, de tot felul. În Malaysia, cazul lui Codruţ din Iaşi adresat ambasadei era că-şi caută nevastă ardeleancă, pentru că „ardelenşele sunt credinşioasi, harnişi, curati şi di casî”. În cele din urmă apare, cu o delegaţie din Braşov, o Alina, de care nu are parte din cauza mamei. Şi atunci se căsătoreşte cu o chinezoaică, Linda, şi au o fetiţă, Eileen, „o frumuseţe”, scrie prozatorul. Tot din experienţa de ambasador în Portugalia e şi episodul „Răpirea din Mercedes”, cu est-europeni care fac comerţ cu nou-născuţi. Limbajul folosit e neaoş, necenzurat, adaptat unei realităţi dure, dar adevărate: „Haoleo, domnule hambasadorule, mânca-ţi-aş, de unde ai ştiut că mă cheamă Hapolo Hunşpe?” În „Zahăr şi miere”, care e şi titlul cărţii, avem povestea lui Robert şi a Elonei, cuplu de diplomaţi, ajunşi în emirat, petrecând un timp acolo, lună de zahăr şi miere, cu bune şi cu rele, „bărbatul trece printr-o experienţă fizic, femeia trece conceptual”, culminând cu destrămarea, un divorţ onest, o revenire în ţară, de scurtă durată pentru diplomat, care, „în sinea lui, atinge idealul”, „atât de liber cum nu fusese niciodată”, şi visează la o nouă ambasadă.
În toate cele nouă povestiri, prezenţa naratorului - personaj este una deosebit de tonică, de efervescentă, de dinamică. Acesta merge, înaintează împreună cu poveştile lui, rotunjeşte cu migală o imagine a României, prin reprezentanţii ei. Natura socială se hrăneşte din natura umană şi ... viceversa. La capătul cărţii, el însuşi devine un altul, gata să o ia de la început.
Cu „Zahăr şi miere”, Gabriel Gafiţa ajunge la a şaptea carte, după cinci romane, „Lumină pentru cei singuri, „Iarna e o altă ţară”, „Martiriu parţial”, „Schiţă de portret pentru cap de familie”, „Du-te departe de mine”, şi volumul de debut, cu proză scurtă, „Moartea măştilor. Toate una şi una. Cea de acum se-ntoarce la un gen mai scurt, de la care pornea la drum scriitorul, prin anii ’70. E ca şi cum ar fi creat o altă lume în şapte zile.