Elena M. Cîmpan: Praguri

Stau în holul unei școli, așteptând niște lucrări de corectat, să facem schimbul, cum se spune.

     Până aici, nimic demn să ajungă într-o poezie, nici măcar în cea a rutinelor, a locurilor comune, banale. Doar că ceva se întâmplă, clătinând nepăsarea zilei. Îmi aduc aminte de numele școlii, „Lucian Blaga”, și primul prag din privire ajunge la bustul din fața clădirii, încins în luna iunie, cireșar, cu treizeci de grade la umbră, aproape gata  să se topească în soare. Al doilea prag merge mai departe, la o aruncătură de băț de chibrit, cu care s-ar mai juca în vacanță copiii din clasele mici, mici, cât unghiile unei școli, și se oprește în malul râului, râul acesta, ce clocotește, curgând și în sus, nu doar la vale. E râul ce ține orașul să nu se desfacă, o margine de încredere și de frumusețe. Un tiv. Încă un prag, al treilea, urcă pe deal, din privirea mea, ca într-o piramidă a tăcerii ( nu doar masa poate fi a tăcerii ), căutând foșnetul din codru, ca un răspuns al murmurului de ape. O idee de deal, peste care, la noapte, va trece lună. Încă un prag din amfiteatrul privirii. Încerc să nu aud cum pe coridor se vorbește tare, în altă limbă. Oricum, nu înțeleg nimic. Mai bine mai trec un prag, lung, de nisip infinit, care mă duce departe, mă înaripează cu dor și mă face să zâmbesc, să închid ochii și să mă scufund în ființă, în pragul ființei mele, bun, reavăn încă, ademenitor, călduros și el.

     Un coleg trece și mă observă. De parcă aș fi un prag. Sunt care trec și nu ( mă ) observă. Îmi zâmbește și-mi spune că, așa cum stau, pe fotoliul de la intrare în școală  ( câte școli au un astfel de confort?!... ), aș putea scrie o poezie.

      Lumea știe că pot scrie poezie.

      Lumea știe că pot scrie.

Lumea știe că pot.

Lumea știe.

Lumea...

     Și el e un prag de om.

Și el e un prag.

Și el e.

Și el.

Și...

      Am citit că ar trebui să fim smeriți ca pragul.

     Între timp, deschid subiectul de examen și citesc textul „O bucată de noroc”, după Klaus Kordon. Un bărbat trist, ce-și dorește să fie din nou fericit, merge la magazin și cere o bucată de noroc. Vânzătorul îi oferă o bucată de pâine neagră, spunându-i că pentru mulți oameni o bucată de pâine înseamnă noroc. Dar personajul refuză și merge  mai departe. Ajunge la un parc auto și cere același lucru: o bucată de noroc. I se oferă o mașină scumpă,  cu același argument, dar, în zadar. El continuă să cerceteze unde sau de unde se poate „cumpăra” norocul. Proza parcă ar fi din înțelepciunea românească, de veacuri, pe ideea „când s-o-mpărțit norocu’...” Textul lui Kordon se ramifică puțin și, încet, încet, își fac loc valorile morale, bucuriile spirituale, care țin de „cald” într-o lume tot mai rece, și care vorbesc despre percepții. La sfârșit, după câteva încercări, eroul ajunge la concluzia firească, după care și o bucată de pâine neagră trebuie prețuită. Se întoarce la magazinul dintâi și, de data aceasta, acceptă bucata de pâine neagră, uitând de bucata de noroc.

      Pragurile se retrag încet, se diminuează și aproape dispar. Lumea reintră în firescul ei. A fost un timp. Un răstimp. Acea oră care cade din ceas și devine un prag. Sau o bucată de noroc.