ELENA M. CÎMPAN: ANUL NOU E ÎN MINE

Anul Nou e al meu şi nu-l dau la nimeni. Dorm cu el sub pernă, de parcă ar fi jucăria primită în copilărie. Moale, de pluş, fără nicio cheiţă. Îl ştiu acolo pentru starea mea de linişte. Starea mea de Cel Nou. Atât de aproape de Cel Vechi. Două margini care se apropie până la ultima secundă.
Anul Nou e în mine, spun şi eu, spune şi floarea, şi copacul, şi pasărea, şi râul, şi căprioara. Spun toate în cor: „Anul Nou e în mine! Şi nu-l dau la nime!”
Ştiu să păstrez tot ce-i nou. Mă port cu Anul Nou, de parcă ar fi un obiect, de care am grijă să ţină cât mai mult. Să nu se rupă, să nu se defecteze, să nu rămână singur. Nu mai mult de 365 de zile. Că vine altul, conform mersului anilor, valabil de mult şi până nu ştiu când.
Anul Nou e ce-i mai nou în mine. Atât de puţină lume poate să vadă noul pe dinăuntru, nu pe dinafară. Nimeni nu spune „Ce An Nou şi frumos ai!...”, în loc de ce „Costum nou şi frumos ai!” Numai eu ştiu ce bine îmi stă cu Anul acesta Nou. Şi îl port aşa, că-i al meu, chiar dacă uneori e strâmt, larg, cu un defect ascuns, doar de mine ştiut, banal sau de firmă. El îmi numără toţi anii. De el depinde ca lanţul să nu se rupă.
Când deschid porţile şi Noul An intră în gândurile mele, în sentimentele mele, mă cuprinde o linişte de început de lume. De mirare. Inspir Noul An îndelung, cu bucurie. Şi cele 365 de odăi ale fiinţei mele se împrospătează încă o dată. Închid apoi orice şansă a Noului An de a fugi de la mine. Mă ocup de el cu atenţie, în detaliu, ca de o minune. Anul Nou e în mine ca să mă lumine.
Anul Nou nu se strecoară din sacul lui Moş Crăciun, el vine la timpul său, pe un drum pe care îl ştie de veacuri. Cum mă găseşte de fiecare dată? I-am dat adresa, ca orice destinatar credincios, ca-n versurile lui Radu Stanca: „Locuiesc la ultima răscruce/ Cheia-i lângă poartă pe zăplaz.”