Dumnezeu este Cel ce este

Dumnezeu este Cel ce este, cel care are prin firea Sa existența, Cel a cărui ființă se identifică cu existența și care nu primește existența de la nimeni, Cel care nu depinde de nimeni și de nimic, Cel care nu trebuie cugetat în mod necesar împreună cu altcineva sau altceva, ci există exclusiv prin Sine, Dumnezeu nu-și spune ceea ce este, ci Cel ce este, adică El este Persoana, doar persoana este conștientă că există, doar o persoană există pentru sine, pentru că știe de sine. Cel ce ,,este”cu adevărat este Cel care nu primește existența de la nimeni, ceea ce nu este prin sine nu are existență deplină, doar Dumnezeu nu depinde de nimeni și de nimic, nu Se referă în mod necesar la altcineva sau la altceva, nu trebuie cugetat în mod necesar împreună cu altcineva sau altceva, ci există exclusiv prin Sine, Dumnezeu nu-și zice ceea ce este, așadar, ci Cel ce este, adică El este Persoana. El nu are nevoie de nimic altceva, nu se mișcă spre nimic în mod necesar, pentru că spre rău nu se mișcă, deoarece răul este un minus în existență, iar o treaptă mai sus în bine, adică în existență, spre care să se miște, nu există. Nemișcarea Sa nu este încremenire, ci nemișcarea spre o treaptă mai sus sau mai jos de existență. În identitatea Sa infinită Dumnezeu este totdeauna viața infinită.

         Dumnezeu nu poate deveni rău, pentru că atunci n-ar fi prin Sine absolut desăvârșit și simplu, și nu poate deveni mai bun grație faptului că nu există ceva mai bun decât El, în aceste cazuri El n-ar fi Dumnezeu, ființa supremă, ar fi ceva mai presus de El, o lege, un sistem de legi, o ființă.

         Nimic din ce spunem despre Dumnezeu nu este o definire exactă și cu cât înaintăm în cunoașterea Lui adevărată, înaintăm în cunoașterea că nu-L putem defini, înaintarea aceasta în cunoașterea Lui, în definirea Lui, înseamnă înaintarea în necunoașterea Lui, în definirea Lui, El este mai presus chiar de puterea de cunoaștere a îngerilor, dar aceștia știu, mai mult decât oamenii, că El există. Simplitatea Sa este o unitate desăvârșită a ființei Lui, nesupusă nici unei coruperi sau proces de desfacere. A vedea pe Dumnezeu înseamnă a vedea nemărginirea Lui care nu poate fi cuprinsă niciodată, dar această vedere care nu se satură niciodată de a trăi în nemărginirea Lui, nu înseamnă o nevedere a Lui, Cel infinit, sau o încremenire în conștiința neputinței de a cuprinde pe Dumnezeu, vederea aceasta a necuprinderii Lui este, concomitent, o mișcare continuă la un nivel și mai mare de vedere și de trăire a necuprinderii Sale. În cunoașterea lui Dumnezeu cel nemărginit transcenderea nu are final, cu cât cineva este mai știutor, cu atât se știe mai neștiutor.

         Desăvârșirea nu are hotar, cine crede că și-a terminat desăvârșirea sa, își închide chipul în finit și-L socotește pe Dumnezeu finit. Pe El nu-L cuprinde nici un nume, pentru că orice nume are un înțeles mărginit, măreția slavei sfințeniei Lui nu are hotar, El este mai presus de înțelegerea conceptuală, însă nu în afară de orice trăire a Lui, El este ,,înțeles” de inimă care îl experiază, orice țintă atinsă în urcușul spre Dumnezeu face începutul unui nou urcuș, orice sfârșit este un început, procesul acesta se petrece cu sufletul cunoscător, pentru că Cel în care înaintează nu are hotar, acest suflet crește continuu în Cel fără hotar, Dumnezeu este un urcuș necontenit, aceasta este cunoașterea și simțirea sa. Oamenii nu au cuvinte pentru a exprima fericirea ființei dumnezeiești, deoarece cuvintele lor corespund ființei și fericirii lor limitate. Omul vrea mai mult decât pot forțele sale, vrea să cunoască pe Dumnezeu mai mult decât poate, însă și de aici se arată că este făcut pentru infinitate.

         Rațiunea omului are ultim suport rațiunea Creatorului ca Persoană. Dumnezeu este mai presus de existență, de aceea omul nu-L poate introduce într-un sistem de cauze. Dumnezeu este infinit, însă conținutul spiritual al infinitului acesta nu-l cunoaștem, nu știm ce este, Dumnezeu este mai presus de desăvârșire, El se cunoaște pe Sine și toate cele ce sunt. El este mai presus de orice mișcare și stabilitate. Numai o persoană este conștientă că există, are viața în ea pentru că știe de sine, știe că a fost creată de cineva. El nu are nevoie de nimic în existența sa care nu scade și nici nu crește, deoarece infinitul nici nu scade nici nu crește, Dumnezeu se dăruiește, aceasta nu înseamnă o scădere, El este în mișcare continuă în fața minții și simțirii noastre duhovnicești și nu se lasă prins într-un sistem de concepte, este dincolo de cunoaștere. Aristotel îl numește pe Dumnezeu drept ,,Mișcătorul nemișcat”, grație faptului că are putere să nu fie mișcat de nimic, nici din interior, nici din exterior, El rămâne totdeauna nesupus nici unei mișcări interioare de corupere, având în Sine forța mai presus de orice forță care L-ar putea mișca sau corupe, este izvorul de forță al tuturor, este forța care mișcă totul, este fundamentul nemișcat al existenței și al mișcării tuturor. Nemișcat nu înseamnă lipsit de viață, dacă ar fi fost lipsit de viață atunci n-ar putea crea, susține și mișca totul. El are în Sine plinătatea tuturor puterilor, în afara Lui nu este nici o putere care poate să-L miște dacă nu vrea El să se miște.

         Moise îl roagă pe Dumnezeu să-i arate fața Lui, iar Dumnezeu îi răspunde să-L cunoască ce este El, adică Cel ce nu poate fi văzut. El nu are o forță finită, mărginită, cunoașterea Lui este infinită, pe Dumnezeu nu-L putem vedea pentru că este infinit, iar omul finit, mărginit, nu poate cuprinde infinitul. Pe Dumnezeu nu-L putem cuprinde pentru că, dacă ar fi așa, atunci L-am limita și astfel limitat n-ar mai fi Dumnezeu. Existența lui Dumnezeu este apofatică, adică negrăită, deși omul nu-L poate cuprinde pe Cel necuprins, își dă seama de infinitatea sa, incognoscibilitatea se unește în mod tainic cu cunoașterea. În urcușul spre misterul dumnezeiesc acumulăm tot mai multă cunoștință și ajungem la concluzia că natura dumnezeiască este mai presus de orice cunoștință.

         Dumnezeu este cu desăvârșire liber, este cel mai înalt și nu este supus față de nimic, are în Sine din veci, în conformitate cu voința Lui, de aceea este cu desăvârșire liber. Cine nu are totul tinde să se împlinească și mai mult, printr-o lege care îl domină, de aceea doar eliberându-ne și noi de cele de jos, de patimi, ne putem apropia de Dumnezeu. Împărăția cerului nu are peste ea nici o stăpânire, de aceea nici cei care sunt acolo nu sunt stăpâniți de nimic, sunt stăpâni pe ei înșiși, sunt cu adevărat liberi, pentru că ei sunt uniți cu Dumnezeu, care nu este stăpânit de nimic. Oamenii aceștia sunt liberi de orice patimă, respiră în libertatea deplină a lui Dumnezeu. Cei care se iubesc sunt liberi în iubirea lor, nimic nu-i constrânge să se iubească, nimic altceva nu-i domină, sunt liberi în iubire, liberi să facă tot ce vor în iubire.

         Oamenii care văd prin cele văzute și materiale, în special prin simbolurile sfințite de Dumnezeu, îl văd și ca pe Cel ce stă în Sine însuși, însă se și revarsă în Sine prin iubirea între Persoanele Treimice, cu Cel ce are iubirea în Sine, se mișcă în Sine, se privește pe Sine, nu se mișcă spre creaturi și nu se împărtășește acestora. El poate să se miște spre cele create fără să iasă din Sine. Dumnezeu rămâne în Sine ca Cel care este cauza necauzată a tuturor, deasupra tuturor celor cauzate, este etern și stă nemișcat în Sine, însă, deoarece lucrează în toate prin creație, susținere și sfințenie, atrăgându-le spre Sine, atunci El se și mișcă, propriu-zis nici nu stă, nici nu se mișcă, în sensul în care stau și se mișcă făpturile. Somnul lui Dumnezeu de care se vorbește în Sfânta Scriptură, reprezintă starea ridicată a lui Dumnezeu într-o odihnă peste toată odihna la care poate fi înălțat omul, este acea odihnă în fericirea proprie a iubirii Celor Trei Persoane, însă, pentru că ne-a adus la existență, Dumnezeu se găsește și în stare de veghe acordată oamenilor ca să-i ridice la odihna fericită care-și are forța în odihna din El.