De la Alexandru Macedon la Margaret Thatcher (sau despre penibila pendulare între glorie şi contestare)

Am avut totdeauna un respect deosebit pentru naţiunea britanică, respect încă nedisipat, fiindcă omenirea datorează enorm acestei naţiuni de navigatori, de întemeietori ai ştiinţei moderne, de formidabili oameni de cultură şi nu în ultimul rând de oameni politici
care au ţesut adesea destinele omenirii. Personalităţi de prim rang ale scenei mondiale de pe toate meridianele (între care şi Preşedintele României), i-au adus unanime omagii doamnei din titlu, într-o atmosferă de profundă consideraţie. Ceea ce am admirat totdeauna (personal) în guvernarea „Thatcher”a fost lipsa ezitărilor acestei doamne prim-ministru în a lua o hătărâre şi a o implementa, chiar dacă era dureroasă, dar conştientizând că face un bine naţiuniii sale (pentru revigorarea industriei, în războiul Malvinelor etc.). Pentru aceasta probabil, jurnalistul rus Iurii Gavrilor i-a atribuit prîn 1976 supranumele de „Doamna de Fier” în binom (posibil) cu Bismarck, fostul „Cancelar de Fier” al Germaniei. Ambii au lăsat însă după ei naţiuni mult mai puternice decât la preluarea mandatului. Şi totuşi, disonanţele apreciative nu lipsesc, ba chiar în propria-i ţară, pe care doamna Thatcher a servit-o vreme de 11 ani.
Grupuri masive din câteva cartiere multietnice ale capitalei britanice (Brixton), dar şi în alte oraşe au ieşit să petreacă clamându-şi vocal şi cu pancarte indecenţa pe stridenţe hip-hop şi alcool indestul: „A murit nenorocita!”; „Călătorie sprâncenată!”; „Ding-dong-a murit vrăjitoarea!”. Acuzele sunt pentru perioada de început a guvernării „Doamnei de Fier”, când şomajul crescuse mult. („Ea nu a făcut nimic să îi ajute pe săracii din această ţară” – motivează o femeie de serviciu.) Chiar câţiva parlamentari s-au găsit să ţină isonul, deşi mulţi socotesc că bunele maniere şi fair-playul ar fi de pe malurile Tamisei.
E cu neputinţă ca cineva să fie iubit universal, dar a jubila pentru moartea cuiva înseamnă fie că aparţii altei specii, a nemuritorilor, fie eşti „dus cu pluta” iremediabil.
Dovezile de precară sănătate mentală pentru mulţi britanici din mass-media sau politică nu se opresc aici, dacă socotim „teama” penibilă de fluxul imaginar de imigranţi români şi bulgari ce le-ar putea invada insula. „S-au temut de cele de care nu aveau a se teme” –zice Scriptura. Când i-au invadat cu adevărat milioane de islamişti pakistanezi, indieni, nord-africani, sud-asiatici, iar cerul insular s-a umplut de minaretele moscheelor, nu s-au alarmat. Se vede că şi naţiunile, ca şi individul singuratic îşi au momentele lor de măreţie şi decădere.
Nu pot să nu alătur cazul „Margaret Thatcer” de o altă celebritate a vemii antice –Alexandru Macedon. Nu este grec să nu se mândrească astăzi cu el. Este eroul de necontestat care a dus cultura greacă în Orientul Mijlociu şi până-n Egipt, Persia şi India. De atunci au trecut mai bine de două mii de ani, Cântecele populare îl invocă azi implorator: „Unde eşti, Alexandre, să scoţi de la păgâni Sfânta Sophia?/ Vino, Machedoane, şi lacrimile noastre le şterge!...” . Grecii din toate polisurile nu l-au iubit niciodată, în pofida răsunătoarelor sale biruinţe şi avantaje de care au beneficiat. Nu puteau uita că „e un machedon”, nu un grec pur-sânge. Îl considerau un asupritor, un ocupant al ţării lor, iar auzind că Marele Alexandru a încetat din viaţă, mulţimea a ieşit pe străzile Atenei şi altor cetăţi, exultând bahic pentru o aşa mare biruinţă „a morţii” asupra vechiului lor...duşman.
La urma urmelor, nu e de mirare că adesea, trecând un cortegiu mortuar, câinii de ici-colo, hămăie cu turbare, zbătându-se în lanţurile lor, nepricepând ce e cu atâta lume şi ce se petrece...