Dureroasa realitate văzută de Raimond Petruţ

Cu noi cum rămâne?

Motto: ,, Osteneala continuă devine mai uşoară prin obişnuinţă”-Democrit

,, Da-mi, te rog, o fisă să îmi iau o cafea de la automat! Nu vreau să cobor până jos doar pentru a-mi schimba nişte bani. Vreau ca ştirea mea să le parvină oamenilor în timp util!” O expresie pe care o întâlnim frecvent în redacţiile de ştiri, indiferent că vorbim de cele din televiziune, publicaţii on line, radio, de săptamânale sau de ziare care au doar ediţii printate. Am făcut, zilnic, 70 de km (dus-întors) doar pentru ca cel care mă citeşte sau mă priveste la televizor să fie informat. Nu m-am plâns nici că mi-am lăsat copilaşul dormind, la ora 6 dimineaţa, nici că l-am găsit tot dormind, la ora 23, când am ajuns acasa. Socrul meu murea la terapie intensivă când am fost sunat să îmi termin un material jurnalistic. Dar am înghiţit în gol, am luat un pix şi o hârtie, mi-am gândit articolul şi l-am trimis, prin fax, cu amabilitatea celor de la fişier, la redacţia la care lucram atunci. Nu m-am plâns nici că am luat ,, micul dejun” târziu în noapte şi asta din cauză că ,, am făcut teren” şi m-am întors cu mâncarea tot în geantă, ,, îngrămădită” de reportofon sau de casetele pe care s-a filmat. Am intrat în direct cu dureri îngrozitoare de cap, m-am ras fără pastă, cu 5 minute înainte de a intra în direct, doar pentru ,,a da bine”, mi-am pierdut cel mai bun prieten (în urma unui accident cerebral) cu câteva ore înainte de a da un live, mi-am neglijat familia, doar pentru ca rezultatele muncii mele de jurnalist –mai enorm de multe de invatat!-să fie cele scontate. Răsplata? Ignoranţa şi impertinenţa celor pe care noi, ca jurnalişti, i-am ridicat în vârful ierarhiei sociale. Totuşi, cu noi cum rămâne? Nu ne plângem de milă, dar aşa cum îmi spunea un bun prieten din presă: „Să ne mai lase, dracului, în pace! Şi noi avem suflet!”

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5