Bistrița, bucuria revederii

         O ceață densă m-a întâmpinat când într-o dimineață de primăvară timpurie, după mulți ani de absență, am coborât din tren, în orașul copilăriei mele. Un oraș, o veche cetate, din care timpul nu a șters amintirile, poveștile de viață, de oamenii care au poposit pe aceste meleaguri, de oameni care au trăit aici întreaga lor viață. Frumusețea și nostalgia vremurilor trecute.

         Ceața, indiscretă și lingușitoare mi s-a strecurat pe sub haine, făcându-mă să grăbesc pasul. Nu vedeam nimic, dar cu fiecare pas, lăsându-mă îmbrățișată de bucuria revederii acestor locuri care mi-au fost atât de dragi, simțeam căldura care mi se strecura în suflet, alungând senzația de gheață și teamă, ca în romanul lui Stocker, învăluit în misterul vampirilor.

         Aud ca prin vis freamătul cailor, nerăbdători, înhămați la trăsurile care așteptau să te afunzi în scaunele lor moi și, să te ducă acolo unde, sufletul tău să se bucure, sau să plângă, acolo unde, viața ți-a dăruit clipe de neuitat. Sunt doar în sufletul meu. Acum, mergând încet, pe urmele pașilor acelei copile care eram odată, încerc să regăsesc viețile celor care, trecuți în eternitate, au lăsat în urma lor povești minunate de viață, de dăruire, de iubire care, îți face sufletul să tresară și să te bucuri odată ce ți s-au strecurat în  suflet, povești de viață pe care nu le-ai uitat.

         Ceața a început să se risipească printre crengile copacilor și zăresc umbra unei vile, în care a trăit cândva, cu mulți ani în urmă, Părintele Rău. Un preot greco-catolic care, la sfârșitul celui de al II-lea război mondial, a încercat să lumineze mintea copiilor, înființând prin sprijinul ilustrului Nicolae Iorga, un curs de limbă engleză. Am făcut și eu parte din acel grup.. Aici, în această mică vilă, o dată pe lună, părintele Rău ne primea cu bucurie și, din clipa în care pășeam pragul casei, nu vorbeam decât în limba engleză. O oră de conversație, o oră minunată de apropiere sufletească, de cunoaștere a regulilor de conviețuire în bună înțelegere și respect. Cursurile se țineau de două ori pe săptămână, în clădirea veche a Casei Armatei. Conversația, de fiecare dată după ora de studiu, o făceam la popicăria din curte. Deși era lăsată oarecum în paragină, totuși, a fost pentru noi un loc minunat de distracție, de înțelegere și apropiere sufletească.

         Într-o zi, la ora de curs, am primit vizita fratelui lui Nicolae Iorga. Mi-l amintesc, un bărbat înalt, impunător dar care, a vorbit atât de blând cu noi, încât atmosfera a devenit caldă și prietenoasă de la început. La plecare, ne-a dăruit fiecăruia o cărticică de limba engleză, care să ne ajute să o învăța mai ușor, ținând cont de faptul, că scrierea diferă destul de mult cu pronunția, ceia ce pe noi, începătorii,  ne punea în dificultate.

         În prefață care, după câte îmi amintesc era scrisă de chiar ilustrul Nicolae Iorga, spunea: „În limba engleză scrii gutapercă și citești cauciuc.”

         De câte ori în viață, în clipe de răscruce, când în fața unei uși pe care trebuia să o deschid aveam o strângere de inimă, auzeam vocea calda a părintelui Rău ca re, atunci când un întârziat suna la ușă, ne spunea: „Please open the door”

Delia Tatiana Velescu