Adnotări la „cazul Şuşman”

Primim din partea poetului Teofil Răchiţeanu un drept la replică ce se cere urgent dată acelora care, nesocotind cele mai elementare îndatoriri ale presei libere, fac din cunoscutul autor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, un „răsfăţat” al regimului trecut şi un „profitor”, şi asta numai pentru faptul că Teofil Răchiţeanu condamnă cu toată hotărârea recenta încercare de „reabilitare” a celui care i-a omorât tatăl, adică a lui Teodor Şuşman, dimpreună cu alţi săteni din Răchiţele, în acei tulburi ani ai stalinismului. Cine a fost Teodor Şuşman se ştie, el constituie obiectul unei cărţi intitulat „Învinşii” de Viorel Cacovean, apărută la Casa Cărţii de Ştiinţă Cluj-Napoca, 2010, unde se spune: „Şuşman, eroul şi personajul principal nu şi-a înţeles nici timpul, nici ţara şi nu s-a înţeles nici pe sine însuşi. Din acest motiv - azi simplu, chiar banal – el a devenit subit şi violent izvorul, creatorul unei tragedii zguduitoare. În ambiţia lui deşartă, dezavuându-l pe Dumnezeu şi crezând orbeşte – ca mulţi alţii – în propaganda americană, „a luptat” de fapt – fără să înţeleagă – împotriva a două imperii (URSS şi SUA) şi a două mari puteri ale Europei (Marea Britanie şi Franţa). Deci, exact împotriva acelor forţe care au hotărât în armonie şi bună înţelegere ca România să fie 90% comunistă”. Cu toate acestea, unii (nu se ştie de ce?) încearcă să facă din acest om, adică din Teodor Şuşman, un erou anticomunist, când el de fapt şi-a făcut rău sieşi, familiei sale şi multor consăteni – pe care i-a sacrificat fără milă. Dar mai bine să dăm cuvântul lui Teofil Răchiţeanu, mai cunoscător în materie de „Teodor Şuşman”.

Gavril Moldovan

Prin mass-media mi-au fost aduse de către aşa-zişii „oameni de presă” câteva acuzaţii, cu punct de plecare într-un eveniment care a avut loc acum câtva timp la Răchiţele: dezgroparea osemintelor unui aşa-zis erou anticomunist, Şuşman Teodor. La eveniment, preţ de cel mult două-trei minute, am fost şi eu prezent pentru a spune doar câteva vorbe care îmi stăteau atunci greu la suflet. Prezenţa mea şi cele câteva cuvinte ce le-am spus au deranjat şi provocat câteva luări de poziţie în mai multe publicaţii, între care şi „Napoca News”. Între altele (toate gogonate), mi s-a adus acuzaţia că am fost un „răsfăţat” al regimului comunist. Nu e adevărat. Nu am fost niciodată aşa ceva, nu am fost membru PCR, n-am fost nici director de revistă, nici de editură, nici ambasador, nici măcar simplu redactor la vreo publicaţie comunistă. După terminarea facultăţii am fost profesor de limba română şi istorie în Răchiţele, un sat pierdut în Apuseni, întâmplător satul natal, unde i-am învăţat pe copii să scrie şi să citească, împăcat cu ideea că e mai bine aşa decât să-mi prostituez pana aducând, în cine ştie ce publicaţie comunistă, osanale regimului agresor în care trăiam. A fost mai bine aşa, deoarece pot sta drept şi demn în faţa judecăţii istoriei, presupunând că aceasta ar avea un temei în a-mi intenta un proces. Nu am fost, repet, un răsfăţat al regimului comunist. Dimpotrivă. Am fost urmărit de Securitatea comunistă timp de douăzeci de ani, mi-au fost sustrase de către aceasta manuscrise din casă (o casă de dascăl sărac, compusă dintr-o singură odaie şi o tindă, fără curent electric şi în care, uneori, la lumina jarului din sobă şi a unei antideluviene lămpi cu petrol, mi-am scris cărţile) pe care nu le-am putut recupera până astăzi. Am publicat vreo 20 de cărţi, din care, pe parcursul a 30 de ani, doar trei sub regimul comunist. (Trei cărţi în treizeci de ani. Unde e răsfăţul?). Am publicat zeci de articole legate în special de literatură, dar niciodată, nici măcar un rând el meu n-a fost dedicat regimului comunist. Cel care mă acuză de aşa ceva e un mincinos şi un denigrator ordinar. Condamn cu hotărâre pe acei aşa-zişi „oameni de presă” care fac afirmaţii pentru care nu au acoperire. Ei sunt nişte profesionişti ai minciunii, la fel de abjecţi ca torţionarii regimului comunist.

În privinţa caracterului şi a profilului meu moral le-aş sugera denigratorilor mei să citească recomandarea dată de Geo Bogza pentru primirea mea în Uniunea Scriitorilor, pe care o citez: „Îmi îngădui să recomand Uniunii Scriitorilor ca să primească în rândul membrilor săi pe Teofil Răchiţeanu, autor a trei volume de versuri de un patriotism discret şi hieratic: „Elegii sub stele”, „Somn de voievod” şi „Planete de Melancolie”, care i-au definit un profil distinct printre poeţii generaţiei sale. Fac această recomandare cu toată căldura, convins că printre noi va sosi un poet original, ireproşabil din punct de vedere estetic şi etic, care şi-a câştigat demult preţuirea şi respectul celor ce-l cunosc. Geo Gogza, 15 iunie, zi eminesciană, 1986”. Sau autograful dat mie de acelaşi Geo Bogza în 1976, pe „Cartea Oltului”; „Lui Teofil Răchiţeanu, copilul curat şi incoruptibil al Poeziei, prietenia curată şi incoruptibilă a lui Geo Bogza” (Vezi Geo Bogza, rânduri către tineri ardeleni, Editura Dacia, 2003, pag. 49-77).

Menţionez că, deşi aveam recomandarea a trei strălucite condeie literare – Geo Bogza, Teohadar Mihadaş şi Dinu Flămând – nu mi s-a acceptat primirea în Uniunea Scriitorilor. Oare din cauza condiţiei mele de „răsfăţat” al regimului comunist? Am fost primit în Uniunea Scriitorilor doar în 1990, odată cu alţi câţiva ostracizaţi ai regimului lui Ceauşescu.

Mi-e greaţă de toţi cei care mint, mai ales de cei care o fac prin mass-media, aşa cum mi-a fost greaţă să privesc rămăşiţele pământeşti ale lui Teodor Şuşman, înspre care am mimat un scuipat, pentru că el e ucigaşul tatălui meu, lăsându-mă orfan împreună cu cei nouă fraţi ai mei, toţi sub 18 ani. Acest Teodor Şuşman a ucis în mod bestial trei oameni ale căror cadavre le-a aruncat în nişte prăpastii ale Munţilor Apuseni, unde n-au fost găsite de nimeni. Sunt nişte morţi fără morminte. Ucigaşul lor a fost dezhumat şi i se pregăteşte un mormânt creştinesc, zice-se, deşi acest om numai creştin n-a fost (când trăia se distra împuşcând prescuri pregătite de soţia sa pentru a fi duse la biserică). Nu e drept ca acest om să aibă un mormânt atâta timp cât cei ucişi de el nu au aşa ceva. Dreptul la mormânt trebuie să-l meriţi. Acest Şuşman nu-l merită. Petrea lui Indrei, Pascu Suciu şi Borţos Nuţiu au fost ucişi de acest Teodor Şuşman în mod bestial, în chinuri demne de fioroasa Inchiziţie a Evului Mediu. Cum s-a petrecut asta am descris în cartea mea „Cazul Şuşman în judecata răchitenilor”, apărută în 2002 la Casa de Editură Napoca, în care cei interesaţi de Şuşman pot afla cine a fost aceasta cu adevărat, din gura răchiţenilor care l-au cunoscut şi au avut de-a face cu el. Pe Şuşman numai răchiţenii au dreptul să-l judece, deoarece lor le-a făcut viaţa un coşmar. Nu putem da credit unor rătăciţi în ale istoriei contemporane care fac dintr-un tâlhar şi criminal un erou fie el şi anticomunist (anticomunismul sau atâta cât e, nu-l absolvă de oribilele crime pe care le-a săvârşit şi pentru care, cel puţin din partea urmaşilor celor ucişi de el, nu poate exista iertare).

Personal, aflându-mă în faţa osemintelor lui Şuşman am simţit cam ceea ce a simţit feciorul Victoriei Lipan în faţa ucigaşului tatălui său. Dacă aş fi avut un topor şi l-aş fi avut în faţă pe Teodor Şuşman viu, aş fi procedat întocmai ca Gheorghiţă din „Baltagul”. Cum nu aveam topor şi nici Teodor Şuşman nu era viu, m-am mulţumit cu mimatul unui scuipat, căci cu adevărat nu am scuipat aşa cum s-a afirmat. (Priviţi cu atenţie înregistrarea existentă şi veţi vedea…). Nu pentru că acest Şuşman, aproape „beatificat” de nişte necunoscători ai faptelor lui, nu ar merita, ci pentru că mi se pare prea mult să risipesc pe el un scuipat.

P.S. Am convingerea că adevărul spus de mine despre cazul Şuşman a deranjat pe mai mulţi aşa-zişi istorici de tip nou (tot de tip „nou” erau şi cei care glorificau începuturile comunismului), care nu pot accepta ideea că se pot înşela. Trei dintre aceştia mi-au ironizat numele. După tatăl meu, numele meu era Teofil Purcel. Mi l-am schimbat nu pentru că îmi era ruşine de el, ci pentru că nişte împrejurări pe care nu e loc să le precizez aici m-au determinat să-mi iau pseudonimul de Răchiţeanu, nume sub care am publicat 20 de cărţi. La urma urmei, numele de Purcel exista şi pe vremea lui Ştefan cel Mare, purtătorul său fiind onorat (ştiţi dvs. cum) de însuşi marele voievod. Dacă cei trei îşi închipuie că mi-e ruşine de acest nume, se înşală. Ironizându-mi numele, denigratorii mei, între care şi Marius Oprea, se dovedesc mici la suflet şi josnici. Cu astfel de „calităţi” nu vor deveni, îi asigur, mai mari.

Teofil Răchiţeanu