Veronica Oşorheian, Fata pădurii, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2010

Lecturând poemul Veronicăi Oşorheian, Fata pădurii, gândul mi-a fugit pe dată la poezia eminesciană de inspiraţie folclorică, întâlnindu-se, înainte de toate, de bună seamă, cu poemul Călin (file din poveste), creaţia artistică inspirată din basmul popular Călin Nebunul, construit pe bine-cunoscutul motiv al zburătorului, unul din cele patru mari mituri ale românilor (după George Călinescu), mit ce încearcă să explice naşterea sentimentului erotic în piepturile tinerelor fete, înflăcărându-le inimile şi stârnindu-le starea cutremurătoare de frământare şi nelinişte nemaiîntâlnite încă.

Similar se petrec lucrurile şi în cazul de faţă, păstrând însă proporţiile şi respectând valorile. Copilă fiind, aude povestea din gura lui moş Şuvei, cununat, la vremea vârstei celei tinere, de bunicii autoarei, ca slugă credincioasă ce se afla la casa lor. În această calitate, rămânea, atunci când ai ei plecau de acasă, pe la vreo nuntă ori petrecere, gazdă de casă, el arătând multă grijă şi mare cuminţenie de fiecare dată. Într-una din aceste seri le-o fi povestit, de bună seamă, păţania, şi, de atunci, misterioasa fată a pădurii o însoţeşte neîncetat, o frământă şi nu-i dă alinare nici cât. O eliberează din strâmtoare doar poezia, doar poetoterapia readucându-i liniştea în suflet. Copii când eram, am auzit şi noi o legendă despre acest duh al pădurii, cu înfăţişare de femeie cu păr lung şi cu apucături ciudate, după puterea imaginaţiei celor care au zămislit-o, dar şi purtătoare a unui buchet de ierburi tămăduitoare, din care, cu siguranţă, nu lipsea busuiocul cel magic. Cum e şi firesc, fata aceasta nu putea fi zămislită decât în mintea acelora care trăiau în preajma pădurilor. Şi nu doar pe ea o însoţeşte, ea umblă mult, purtată fiind de femei, în şezători, de bărbaţi, la moară şi la crâşmă, mulţi dintre aceştia din urmă lăudându-se cu isprava de a o fi întâlnit măcar o dată în viaţă, bărbat adevărat era doar cel care s-a întâlnit cu Fata pădurii. Tata n-a fost însă bărbat. El a fost tata, el neîntâlnind-o niciodată, ba, de fiecare dată, când ei, copiii, îl întrebau de ea, îi povăţuia să nu se ia după poveşti: mă copii, rugaţi-vă lui Dumnezeu şi nu vă luaţi după toate poveştile!

Veronica însă s-a luat. Ea a călcat, cu bună ştiinţă, pe urmele ei, dar sub altă formă, transferând-o, prin prelucrare, în lumea artisticului de factură cultă, după ce trecu totul prin filtrul lăuntrului său, al propriului eu poetic.

Citind poemul narativ, cu fir epic bine conturat, scris într-un limbaj atât de simplu şi atât de accesibil, m-am pomenit în vecinătatea poeziei lui Grigore Vieru, model într-un asemenea registru al exprimării, pe cât de simplu, aparent, pe atât de încărcat de sensuri, de gânduri şi idei.

Revenind însă la ale noastre, e de afirmat că poezia sa, a Veronicăi Oşorheian, pare desprinsă din începuturi de lume, cu pana înmuiată în apele primordiale, originare, de o curată şi mare limpezime, prezent fiind şi izvorul, simbol al începuturilor şi al curgerii necontenite a vremii, dar şi patul de cetini de sub cerul sfânt, încărcat de stele, cu vremuri bune ale acelor ille tempore: Dacă vei dori să afli/Gustul dulce al iubirii/Vino-n patul meu de cetini/Într-o zi de luni sau vineri/După ce luna apune/Şi pe boltă-s numai stele,/Iar izvorul şopoteşte/Toate dorurile mele/Ne-mplinite-n vremuri bune/Căci aşa a fost să fie…

Sentimentalismul, cantabilitatea versurilor curgând din însuşi fondul muzical al sufletului, dintr-acea osmoză a cântecului cu fiinţa, se înrudeşte îndeaproape cu exprimarea populară stăpânită de un ritm interior, laolaltă, conducând iarăşi către mitul primordial, către lumea naivă a începuturilor. Prelucrarea în manieră personală a unei creaţii folclorice – zice cercetătoarea ştiinţifică dr Gabriela Mircea – capătă valenţe superioare tocmai pentru că valorifică şi se sprijină pe geniul creativ popular, pe experienţa modelatoare seculară a unui popor iubitor de mirajul povestirii (al unui fir epic), al transpunerii poetice şi de vibraţie magică a aproape fiecărui cuvânt al limbii române, popor, care, cum bine se ştie, şi-a transmis bogăţia culturală şi spirituală, geniul artistic, vreme îndelungată, preponderent, pe calea glăsuirii sau a oralităţii, prin incantaţiile cuvântului rostit ca poezie.

Cuvintele Veronicăi Oşorheian par jucării în mână de copil, mânuindu-le cu aşa uşurinţă şi atât de neaşteptat, încât surprinde cu adevărat asocierea şi plasarea lor în context, conducând pe alocuri, pe undeva, către stilul arghezian.

Cât de potrivit coboară poemul peste minţile înflăcărate ale copiilor, mai cu seamă că versul este însoţit şi de imagine, de desenul, şi el naiv, al lui Valer Gălan, de fel şi el din partea locului, de la Leşul năsăudean al autoarei, exprimând, fiecare în felul său, cu mijloace specifice, povestea ademenitoare a fetei din pădure.

Minunat poem pentru cei mici, dar şi pentru cei mari, încălzind inimi şi delectând suflete, prin asta autoarea, dovedind, încă o dată, calităţi prozodice deosebite, revărsate din sufletu-i gingaş, încărcat de simţăminte alese.

Ioan Popa