La noi

Un sat cât o fărâmă de veșnicie(2)

Cornel Cotuțiu

O monografie monument precum „Fabricat în Runcu Salvei” nu poate fi abordată decât prin lecturi preferențiale, secvențiale. Iată de ce acum am interes pentru viața religioasă a localității de-a lungul vremii și pentru figura contradictorie, ieșită din comun a lui Grigore Boșotă. (Dar înainte de asta: Sintagma din titlu, care aparține prefațatorului lucrării, universitarului Ioan-Aurel Pop, consider că alcătuiește un oximoron ciudat, ca să nu zic forțat; dar… te pui cu metaforele?).
Mărturisesc că mă așteptam ca în această „fărâmă” să găsesc, din perspectivă bisericească, o lume, o atmosferă (a sec. al XIX-lea) în care preotul să fie acel „Apostol” al lui Octavian Goga, în fața enoriașilor săi: „Bătrânul mag înalță fruntea. / Ce sfânt e graiul gurii sale”. Or, până în 1948, comunitatea religioasă greco-catolică în Runcu Salvei nu a fost nici patriarhală, nici îndestulată de liniște și pace.
Mirela Andrei, cercetătoarea comunității „în ipostaza ei religios-bisericească /greco-catolică – n.n. /de-a lungul unui secol și jumătate de devenire istorică”, previne asupra unui impediment destul de dificil: „nu a fost identificată până în prezent existența unui fond arhivistic parohial propriu comunității Runcu Salvei”, informațiile rezultând din documente disparate, găsite în alte arhive. (Însă, cel puțin pentru cei 60 de ani apropiați, de cultică ortodoxă, documentele sunt doldora, încât cercetătorul Călin Emilian Cira a reușit să dedice Bisericii ortodoxe din această comună 30 de pagini). În ciuda penuriei arhivistice, totuși, cercetătoarea afirmă ( oarecum emfatic) că acest „colț de țară” (ce obosită zicere!) „și-a constituit,, începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, o identitate aparte, bine definită, o personalitate puternică.” (Concluzie datorată unor resturi documentare?...)
Dintre figurile preoțești ce ies în relief, în deceniile de mijloc ale secolului al XIX-lea, potrivit înscrisurilor din arhivele altora, se desprinde numele Ioan Pop: un runcan de un comportament moral ce lăsa de dorit, mereu în zâzanie cu ierarhii, cu autoritățile administrative și politice, mereu în procese penale: oficia cununii clandestine, nu respecta ziua de duminică (!), era recalcitrant, „vulcanic” în fața forurilor superioare, un „rebel”.
Urmează o păstorire (considerată) benefică a lui Teodor Dumitru, de o jumătate de secol, preot care în 1930 deținea funcția de protopop onorariu. Cum avea să treacă la cele veșnice în finalul anului 1933, din anul următor ajunge pe firmamentul bisericesc al Runcului contorsionatul Iulian Chitta.
Era un om citit, avea temeinice cunoștințe nu numai teologice, dar și filozofice, politice (dincolo de zarea arealului năsăudean), a luat atitudini civic-naționale: Se erijase într-un fel de lider local, mai cu seamă că edita la Runc (uimitor, pentru condițiile unui sătuc) ziarul„Poporul” (tipărit mai întâi la Beclean, apoi la Dej), publicație cu tentă națională și răfuieli personale (și din pricina căruia avea să intre și în atenția Poliției Bistrița, apoi adus în fața Tribunalului Someș din Dej). La început, slujise într-o localitate din apropiere , Găureni, dar s-au iscat neînțelegeri între preot și enoriași (nu ne oprim asupra lor), apoi îl găsim administrator local în parohia Runcu Salvei. Comportamentul său amintește oarecum de cel al predecesorului său Ioan Pop. Tot recalcitrant, tot provocator de tensiuni în sânul sătenilor, ținută uneori…prea mireană (pofticios de alcool, de pildă). Intră în atenția superiorilor, se fac anchete, se pune problema scoaterii sale de la parohia Runcului. Mirela Andrei este atentă la psihologia colectivă a runcanului; înțelege de ce, totuși, preotul Chitta e apărat de ei: deoarece „e bine că-și împlinește slujba frumos”. Cercetătoarea vede la acești oameni „mai vechea teamă de necunoscut, de schimbare” /…/ Pentru ei, bine și sigur era ceea ce cunoșteau.” Potrivit vechiului tip de societate, o valoare în care ei credeau era loialitatea. Este și explicația pentru ce abia pe la mijlocul deceniului 6 al sec. al XX-lea (în plină prigoană comunistă) ultimii îndârjiți greco-catolici au trecut la biserica ortodoxă, obedientă față de regim.
Șeful Poliției de Reședință Bistrița știa să mânuiască „pana”, devreme ce le face, în raportul său (suntem în 1936), o caracterizare extrem de inteligentă: runcanii sunt „recalcitranți, lipsiți de disciplină și respectul legilor, dând mult de lucru autorităților jandarmerești și polițienești /…/ astfel încât, cu drept cuvânt, se poate spune că la așa sat, așa preot este bun.” Dar cercetătoarea de acum ține să precizeze (persuasiv!) că acest caracter „recalcitrant” al runcanilor „trebuie înțeles în sensul de dârzenie, neînduplecare, mândrie”. Deci, mândrie, nu fală.
Un spirit îndărătnic, dar și răbdător, deschis spre sacrificiu și risc, avea să-l aibă și preotul Ioan Roșu, rămas credincios bisericii greco-catolice, în ciuda șicanelor organelor polițienești, securiste ale anilor postbelici. El, da, avea ceva din profilul apostolului poetului Goga. (Doar că n-avea cum ști cum va ajunge… „norocul / Acestui neam sfârșit de jale”). Încât, se înțelege de ce, datorită lui și a altora asemenea lui, flacăra credinței greco-catolice a rămas vie în inimile runcanilor, iar în 1992 parohia a fost, firesc, reînființată și biserica-monument „Sfinții arhangheli Mihail și Gavril” a redevenit loc de celebrare a liturghiei și ceremoniilor religioase.
Mai este de reținut că în 1999 are loc o primă manifestare publică a penticostalilor din Runcu Salvei, după care s-a ridicat un locaș de cult. Apariția ei s-a datorat, ca pretutindeni, „unor dezacorduri” între bisericile tradiționale. Presupuneam că aceasta e explicația, dar autorul paginilor care-i face prezentarea – Alexandru-Bogdan Bud (coautor al capitolului)– o spune fără ocolișuri.
Cu gândul la Șeful Poliției Bistrițene, care făcea (în 1936) o aplicată analiză a spiritului runcanilor, am deschis tentantul capitol „Haiducul” Grigore Boșotă.
Auzisem ceva despre el, vag, prin anii 70 .
Textele celor doi autori ai capitolului (Valentin Orga și Ironim Pavelea – acesta l-a cunoscut la Năsăud, când evocatorul de acum era atunci elev) compun destinul ieșit din comun al unui bărbat care și-a hotărât destinul, nu invers. Și este expresia spiritului runcan dus până în vecinătatea limitei; or, forțarea limitei este - după opinia unui filozof român contemporan -, o ipostază a tragicului.
Bătrânii din Runc îl consideră „un hoț, care avea însă profilul haiducului”, „un partizan cu atitudine de frondă față de autoritatea instituțiilor statului.” (Consemnările mele au în vedere doar ceea ce volumul de față oferă cititorului; căci figura lui reverberează dincolo de cuvântul scris).
Născut „din flori” (1916), la 11 ani devine orfan de ambii părinți. Ajunge „copilul nimănui”. De aici încolo, până când se stinge, la 73 de ani, Grigore Boșotă va trece prin împrejurări mai rar întâlnite, va săvârși fapte temerare neobișnuite, va cunoaște experiențe de viață pe care, cu siguranță, nu și le-ar fi dorit, dar spiritul său rebel, temperamentul său impetuos, vijelios l-au determinat să nu îndure sărăcia (a lui și a altora), injustiția, abuzul, umilirea, nedreptatea, trădarea. A furat, a pedepsit, dar nu a ucis niciodată. A cunoscut tortura, foamea, pușcăria, a furat inimile multor femei (era frumos „de se împiedecau fetițele uitându-se după el”), i-a delapidat pe cei bogați (în favoarea celor săraci), a evadat în câteva rânduri, a alcătuit bande de răzvrătiți, cuibăriți prin munții din jur.
După intrarea României sub papuc sovietic, „Țintele sale – notează cercetătorul – sunt acum predilect oamenii regimului: activiștii de partid, perceptorii, colectorii de cote, casierii instituțiilor de stat, dar și cei care sunt bănuiți că sunt informatori.” E normal că în detenții avea statut de om politic.
Avea spirit camaraderesc, era recunoscător celor care îl ajutau, care îl ascundeau; împărțea cu ei tot ce avea din ce deposeda.
Apreciez felul cum Valentin Orga își încheie lucrarea: „Grigore Boșotă rămâne un personaj de legendă. Unii runcani îl adulează, alții îl dezaprobă. Noi, istoricii /…/ , nu lăudăm, nu criticăm, ci observăm.” Totuși, mărturisește că l-a interesat „faptul că i-a speriat pe comuniști.”
Acesta a și fost, pentru mine, imboldul de a urmări traseul vieții inconfundabilului Grigore Boșotă.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5