Teofil Herineanu- un Arhiepiscop al smereniei, milostivirii şi rugăciunii

În noiembrie, ploi şi ceţuri neguroase prevestesc coborârea iernii. Firea se mai reculege din vegetaţia pustiită irevocabil, readucând în minte adesea întâmplări şi chipuri dragi sau cunoscute în treacăt, înfloriri de aduceri-aminte. Cuvine-se nouă, celor din Ardealul de nord cu deosebire, să rememorăm cu respect şi preţuire un chip de părinte şi păstor, născut pe aceste locuri, în noiembrie(11) şi plecat dintre noi cu blândeţe şi discreţie, tot într-un sfârşit detoamnă, în noiembrie (13) 1992, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului, Teofil Herineanu.

În blândul ierarh trebuie să vedem o dovadă minunată de ce oameni iluştri ridică Dumnezeu dintre vieţuitorii acestor locuri binecuvântate unde trăim azi, imbold tuturor şi pildă spre fapta cea bună.

S-a născut la 11 noiembrie 1909, în satul Arcalia, într-o familie greco-catolică, fiu al morarului Vasile Herineanu. Înclinat spre solitudine şi meditaţie, intră la Academia de Studii Teologice din Gherla, fiind student strălucit. Deşi iubitor de linişte, de bibliotecă, lipsa de resurse materiale îl determină să devină în 1932 preot celib cu dispensă de la Vatican. Păstoreşte în zona Clujului, unde s-a remarcat ca om al rugăciunii, paşnic, caritabil, prietenos cu greco-catolicii, ca şi cu ortodocşii sau cei din „Oastea Domnului”, căutând toate cele de folos creştinesc pentru neamul său.

Anul 1947 îl află printre preoţii care au revenit la Biserica ortodoxă străbună a neamului, după un temeinic proces de gândire, devenind un Simbol al reunificării celor două Biserici. După doi ani, în 1949 fostul cleric greco-catolic este cel dintâi ce ajunge ierarh, Episcop al Romanului şi Huşilor. Au fost vremuri grele, privit fiind cu neîncredere din toate părţile- de cei de la care a plecat, de cei între care a sosit şi de autorităţile comuniste ce priveau Biserica precum un fel de ghimpe în ochi. În mod surprinzător, omul firav la trup, timid, purtând ochelari cu lentile masive s-a dovedit un ferment al vieţii creştine în episcopia Romanului şi Huşilor, învăţând intens pe popor şi preoţi două lucruri deosebite: rugăciunea şi caritatea. Preot al tuturor, senssibil cu cei nevoiaşi, curând a ajuns a fi numit „sfânt şi milostiv”, strâns legat şi de monahii mănăstirilor Moldovei, ca un iubitor de linişte.

Alertate, autorităţile comuniste, la sugestia Securităţii, îl mută în Episcopia Clujului, Vadului şi Feleacului, fiind şi aici acelaşi păstor harnic, blând şi milostiv foarte, nimerit într-un viespar de interese multiforme. Sub păstorirea sa, Episcopia devine Arhiepiscopie. Retras în rugăciune şi meditaţie, om al păcii şi milei pentru cei sărmani, a fost adesea judecat pe nedrept, meschin, de oameni aflaţi de obicei în afara Bisericii, acuzat tendenţios postdecembrie ’89 că nu s-a împotrivit pe faţă regimului. Arhiepiscopul Teofil Herinneanu a aflat mereu în rugăciune şi meditaţie refugiul preaiubit în faţa tuturor nedreptăţilor şi neliniştilor unui secol tulburat.

Suflet mare al milosteniei, carităţii creştine, cheltuia în mare taină (cum se cuvine creştinului adevărat) întregul salariu pentru a ajuta pe nevoiaşi- relatează preacucernicul părinte Ioan Suciu de la noi, din parohia „Sf.Treime”(Bistriţa). S-au aflat, spune domnia-sa, liste întregi cu necăjiţi cărora le dădea ajutor, cei pe care-i numea afectuos „săracii mei”. Dacă pentru mulţi de prin ţară a rămas un „ierarh pe nedrept uitat”, cum îl numeşte ziarul „Lumina” al Patriarhiei Ortodoxe Române, cu bucurie vedem pomenirea sa la sfintele altare din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului în duminici şi-n toate sărbătorile. Nu, în părţile noastre nimeni nu l-a uitat. Pentru a zugrăvi (celor tineri mai ales) sufletul nobil ale marelui ierarh, vom cita două „self-portraits” ale acestei deosebite personalităţi, pe care vremea cu înviforările ei nu-l poate şterge din sufletele noastre:

„Ţin să menţionez că nu doresc nici un fel de distincţie şi visez la viaţa de mănăstire pentru cazul că voi fi liber de obligaţia de a susţine pe mama văduvă şi bolnăvicioasă. Fiziceşte nu sunt deloc robust. Talent oratoric, hotărât că nu am. Din contra, din pricina timidităţii sunt un vorbitor submediocru. Mă simt fericit când nimeni nu mă remarcă nici în bine, nici în rău.”

„Nu sunt o energie politic-administrativă. Am o preferinţă pentru rugăciune, pietate şi meditaţie. Vreau ca preoţimea eparhiei mele să înveţe să se roage. Doresc pace între preoţi şi popor. Mă mulţumesc să văd Episcopia plină de credincioşi din toate clasele sociale, venind şi urmându-mi pilda a se ruga.”

E constatabil ca lumina zorilor adevărul afirmaţiei că ”smerenia este o virtute ce ne înalţă mai presus de nori şi ne face cetăţeni ai patriei cereşti.” Să aşezăm în gândurile noastre o floare spre neuitarea celui ce ne-a fost preţuit ierarh şi poate cândva la un monument pe locurile unde s-a născut şi şi-a purtat paşii învăţându-ne virtutea iubirii şi carităţii creştune.