Teatrul lui I. A. Bassarabescu

Membru corespondent al Academiei Române, căruia regimul comunist i-a luat această calitate în anul 1948, I. A. Bassarabescu (1870-1952) este cunoscut în literatura română ca autor de proză scurtă (12 volume, publicate între 1903 și 1943), fiind pus de istoricii literari alături de I. L. Caragiale și I. Al. Brătescu-Voinești. El a scris și o farsă într-un act și trei tablouri intitulată Ovidiu Șicană, dar și un monolog numit Sâmburele.

Piesa Ovidiu Șicană a fost tipărită pentru prima dată în 1922.^[1] Avocatul Ovidiu Șicană, în vârstă de 50 de ani, se mută împreună cu soția de la Târgoviște în alt oraș, unde nu prea are clienți. Vrea să-și cumpere un costum de postav de la negustorul Niță Pavelescu, fără să cheltuiască un leu. El îi spune lui Niță că tatăl său a avut o datorie către părintele acestuia și a venit s-o plătescă, dar, fiindcă banii îi sunt acasă, trebuie să meargă să iscălească acolo registrele. Șicană îl laudă pe răposatul de tat-său și postavurile. Îl minte pe Niță că are vreo „40 de lei de prisos”, însă îi ține acasă. Niță îi propune să-i dea postav de 52 de lei. Până la urmă târgul se face cu prețul de 40 de lei. Șicană ia marfa și îl invită să-i dea banii acasă, invitându-l totodată să dejuneje împreună. Acasă, apărătorul legii se preface bolnav, iar soția sa, Uța, îi spune negustorului că soțul ei n-a ieșit din casă de opt zile. În mod intenționat, el îl confundă pe Niță cu un oarecare Anton, dar acesta insistă să i se plătească postavul. Șicană îi spune că a trimis cu o zi înainte un prieten să-l roage să-l ierte că nu și-a plătit datoria, după care joacă rolul unui țăcănit care rostește propoziții fără noimă în: română, franceză, germană și italiană. Ciobanul Ion îi solicită avocatului Șicană să-l apere într-un proces cu stăpânul său, Niță, care l-a pus să plătească oile pe care le-a tăiat și le-a mâncat, pe motiv că ar fi fost bolnave de gălbează. Ion îi arată punga cu bani și îi promite că îi va plăti un pol, dacă va câștiga procesul. Avocatul îl instruiește ca la proces să-l lase să vorbească doar el, iar Ion să facă pe prostul, iar la fiecare întrebare să răspundă: „beee!” Tabloul al III-lea se petrece la judecătorie. Niță îl recunoaște pe Șicană, cel care l-a păcălit cu postavul și vorbește atât despre marfa pierdută, cât și despre oile „furate” de Ion, încurcându-se în explicații. Scena este de un comic spumos, savuros:

„- NIȚĂ: (se zăpăcește, încurcă vorbele)… Ce? Ce? a…am…   am… amândoi? Do… dom… nu… le judecător… vezi… vorba, postavu meu costă patruzeci de lei pe loc plus vopseaua de la Hom, ham, ham, ham, laaa.. Hapțiburg!... și dumnealui (arată pe cioban) mi-l fură și mi-l mă…nâncă și oile… apoi mă poftește la masă, căăă… gâscă, nevastă, nevastă, gâscă; în fine, eu, postavu, mă duc, iau ghetele de salon ale bețivului de băiat și… și… și… măsor cinstit trei metri…” La rândul său, întrebat cum îl cheamă, Ion răspunde „Beee, beee!” Șicană arată că inculpatul este „pe jumătate berbec, surdo-mut (…) nici nu știe de ce e vorba.” Niță pierde procesul și va fi condamnat „la 30 lei cheltuieli de judecată și 200 lei amendă pentru lovire care au cauzat daune-interese la cap”. În scena finală, Șicană îi cere lui Ion plata, dar, țăranul, la fiecare cerere a acestuia, îi răspunde tot cu „Beeee!”, pentru ca să tragă o concluzie cu morală: „Am fost eu cât am fost împotriva proverbelor. Dar văz că tot ele au dreptate. Vorba ceea: Tot nașul își găsește naș!”

Multe din schițele și nuvelele sale au fost dramatizate pentru teatru radiofonic și televiziune.