Târziu, dar s-a petrecut

            Citesc în Suplimentul „Răsunetul cultural”, realizat de Societatea Scriitorilor din Bistrița-Năsăud și Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Cluj, din 20 aprilie 2023, ancheta realizată de Ilie Rad, anchetă în care scriitorii sunt invitați să răspundă la întrebarea „Ce amintiri aveți despre momentul când v-ați văzut, pentru prima oară, numele tipărit într-o publicație?”

            La această întrebare au răspuns deocamdată: Iulian Boldea, Leo Butnaru, Ion Buzași, Melania Cuc, Zorin Diaconescu, Simona-Grazia Dima, Vasile V. Filip, Gheorghe Glodeanu, Nicolae Goja, Laszlo Alexandru, Adrian Lesenciuc, Nicoleta Milea, Valentin Marica, Menuț Maximinian, Viorel Mureșan, Olimpiu Nușfelean, Irina Petraș, Laura Poantă, Ioan-Aurel Pop, Ilie Rad, Virgil Rațiu, Nicolae Silade, Liviu Ioan Stoiciu și Lucian Vasiliu.

Deocamdată – spuneam, dar probabil vor mai fi invitați și alți scriitori și va ieși o carte ca o dantelă în care sunt croșetate mijirile atracției spre cuvântul scris, capacitatea de a crea stări  sufletești din cuvinte alăturate unele altora, dar și bucuria de a-ți vedea, pentru prima oară, numele tipărit într-o publicație. Oricum, frumoase trăiri!

Bucuria că poți transcrie pe hârtie un gând bun pentru cineva sau că poți să-ți descarci sufletul încărcat de frumusețea locului ori de mirările cărora mult mai târziu le găsești înțelesul, o poți trăi atât de intens, încât te poți trezi scriind cu ochii umezi și înainte să-ți apară numele într-o publicație ori pe o carte.

Prima încercare de a spune un gând mai altfel decât banala urare „pensie îndelungată și cu folos” a fost pe la 50 de ani, când s-a pensionat Eleonora Monorean - o fostă colegă de liceu (și de internat) - pe care am reîntâlnit-o în Alba Iulia.

Prietenia noastră frățească a devenit mai prețioasă din anul 1970, anul inundațiilor cu urmări dezastruoase în toată țara. Locuiam în Cetatea Alba Iuliei, într-un bloc nou al IJCM-ului, încă neracordat la apă și la gaz. Duceam apă de la fântâna unei case învecinate, în cizme de cauciuc (preajma era un întins șantier) și găteam pe un reșou electric. Orașul de jos era sub apele  Mureșului. Nu se mai găsea mobilă, buteliile se repartizau de către cineva de la partid, aș fi avut prioritate pentru că urma să nasc, dar și Județeana de Partid era sub ape.

În anul acela, 1970, Eleonora și Vasile ne-au botezat fetița.

Eleonora s-a pensionat în 1999 (din motive de sănătate) și atunci am scris prima poezie ocazională, desigur, fără valoare literară, dar pentru noi plină de emoție – pentru că erau trăirile noastre din vremuri de început și de încercări de tot felul.

Nu știu ce s-a întâmplat, dar, de atunci, zilnic mă frământau aducerile aminte din copilărie: cum se străduia mama să ne facă de paști hăinuțe noi pe care le ascundea în ladă - pentru marea sărbătoare, cum își drămuia tata banii pentru potcoave, caiele și ce-i mai trebuia la car, cum alergam pe ulițele satului, înflorindu-le în costumele noastre sărbătorești, ca să adunăm ouă roșii și turtițe – după obiceiul satului de atunci. Spun de atunci, pentru că, șa cum zice Menuț Maximinian, satele se retrag în cărți.

„De Paști” a fost a doua poezie pe care am scris-o: „În fiecare an așteaptă/ Copiii, ca să reînvie/ Hristosul – Tatăl, ca să poată/ În straița lor, frumos lucrată,/ S-adune, cum demult se știe,/ Turtițe și ouă-nroșite.// Și-n orice an, ei vor avea/ Hăinuțe noi, ce-s pregătite/ De mame,-așa cum vor putea,/ Făcând ades economii,/ Fără ca tații să mai știe,/ Aș spune,-așa, mai pe furate.// Copilă când am fost și eu,/ Mi s-a-ntâmplat să mai aud/ Că banii sunt de trebuință/ Nu pentru haine la copii,/ Ci de potcoave pentru cai,/ De hamuri, ceva la căruță/ Ori de o roată la un plug.// Și-așa, femeile erau/ Silite-aș zice, ca să „fure”/ Și mai din timp ele puneau/ Hăinuțe noi în lada veche/ De zestre pe care-o primeau,/ La măritiș, de la părinți,/ Și-n partea mea, frumoase fete.// Și-n ziua sfântă-a Învierii/ Bunele mame își scoteau/ Hăinuțe noi pentru copii,/ Din lada-n care le păstrau./ Și îmbrăcați – ca-n zi de Paști,/ Cărările de prin grădini/ Și ulițele de prin sat, Copiii parcă le-nfloreau.//

Într-un sat de munte, și trăirile sunt multe. Și toate îmi veneau în gând și se așezau, într-un anume fel, într-un caiet.

Starea Eleonorei nu era prea bună. Locuia în calea mea și când mă întorceam de la muncă, intram s-o văd, s-o îmbărbătez și să-i citesc ce am mai scris. Și ea crescuse în lumea satului și nu-i erau străine trăirile mele. Uneori își lua ochelarii și îi ștergea cu colțul năframei înflorate pe care o purta în casă, după ce i-a căzut părul. Afară ieșea cu o perucă aleasă de verișoara ei de la Cluj, veșmânt care îi conferea Eleonorei o notă de eleganță, diminuându-i întrucâtva paloarea. Mă asculta citindu-i despre boabele de rouă, despre mugurii tineri care așteptau să scape din strânsoarea catafilei, despre unda izvorului de munte, despre Bojorica cea bună de lapte, despre treierișul pe fața șurii și colindatul de Crăciun – și alte povești auzite sau înfiripate după știința și puterea mea.

Uneori mă privea prin ochelarii fumurii și rostea: Tulvai, Doamne, da' cum îți vin în cap!?

Uneori depănam amintiri din vremea când eram la internatul Liceului „Ana Ipătescu” din Gherla și despre profesorii pe care i-am avut la Liceul „Petru Maior” – unde am învățat.

Tot felul de povești versificate s-au adunat în caietul pe care-l priveam ba cu bucurie, ba cu îndoială, pentru că, ce poți crede despre poezie ori despre poet? Ceva mai târziu, în volumul Veronica Oșorheian, Anotimp cernut, Editura Armonii Culturale, Adjud, 2011, p. 17, am scris acel Vis îndoielnic: E vis, la început, speranță-i, mai târziu,/ Și trudă binecuvântată, de plugar/ Ce brazda și-o întoarce în pustiu,/ Fără să știe dacă va culege/ Ori truda o să-i fie în zadar, // Căci, nu întotdauna vin ploile, la vreme, / Și țolul de omături nu e destul de gros; / În nopți târzii și line, bietul poet se teme / Și se întreabă-n sine: ce scrie-i de folos? //

Știam că, în orașul nostru, poetul Aurel Pantea poate da un verdict – referitor la caietul meu. Ne salutam - pentru că drumurile ni se întretăiau de ceva vreme, dar nu mă cunoștea mai mult. Am făcut rost de numărul dumnealui de telefon de la Olga Rădulescu – profesoară la liceul la care lucram și cumnată cu poetul. Olga m-a pus în „gardă” – să nu fiu supărată, dacă voi primi un refuz elegant. Profesorul mi-a primit caietul și mi-a promis că-l citește pe tren – până la Cluj. Ca o școlăriță, urma să aflu ce trebuie să fac. Mi-a zis să citesc optzeciștii și să continui. Mi-a oferit și o antologie de poezie - pe care mi-a recomandat-o.

După o vreme, l-am întrebat pe domnul Pantea cum se scoate o carte?

Cu drumuri la Cluj și cu bani – a venit răspunsul.

Dumnealui era ocupat și mi l-a recomandat pe scriitorul Eugen Curta, fie-i numele în lumină veșnică, să-mi dea mai multe lămuriri. Eugen mi-a listat textul, recomandându-mi să corectez ce trebuie și să mă gândesc la o copertă potrivită.

Pictorul Alexandru Rădulescu (soțul Olgăi) mi-a făcut o vinietă (ex-libris).

L-am întrebat pe nepotul meu, Radu, (de șase ani) ce vede pe desenul respectiv? 

Un car cu fân tras de boi și doi care se pupă – veni răspunsul.

Eugen  mi-a dus manuscrisul la Cluj și tot el mi-a adus cartea pe care mi-a apărut numele.

Parcă nu-mi venea să cred că am reușit așa ceva – la 50 de ani.

Bucuria lansării cărții  a fost firească și adevărată, pentru că i-am avut alături pe cei care m-au îndrumat, pe profesoara Ana Pintilie – prefațatoarea cărții, mai mulți colegi și foști colegi de  serviciu. Ziua respectivă a fost una de sărbătoare.

Poze de la acel eveniment apar în Veronica Oșorheian, Broderii pe fir de ... ostășie, Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca 2021 p. 71-78, pentru că evenimentul s-a desfășurat în Sala de evenimente și în Sala oglinzilor din Palatul Principilor. Acest palat are, ca multe alte monumente din Cetatea Alba Carolina, o istorie îndelungată, legată de personalități și evenimente marcante din istoria Transilvaniei și chiar a Europei, iar în anul 1999, era sediul Cercului Militar – aflat în administrarea Brigăzii 5 Vânători de Munte – unde lucram.

Prima fază a existenței unui palat în această zonă datează de la sfârșitul secolului al XII-lea – începutul secolului al XIII-lea, și este în relație cu ridicarea unui sediu pentru episcopul Transilvaniei și pentru suita sa[1]. Edificiul și-a trăit gloria în vremea Principatului Transilvaniei, când, timp de peste 150 de ani, soarta regiunii a fost dirijată de la Alba Iulia. Se înțelege de la sine că reședința principilor a constituit pe parcursul epocii centrul și cea mai importantă scenă a vieții politicii din Transilvania.

Desigur, și acest fapt amplifica oarecum trăirile evenimentelor desfășurate în acel loc.

Eleonora n-a mai fost printre noi. L-am avut alături doar pe Mugur – fiul ei.

Veronica Oșorheian

Veronica Oșorheian