Suzana Deac: Zbor de iarnă în sărbătoare

Anotimpurile îşi schimbă viaţa, uneori şi oamenii. Trecem podul răsuciţi în căutarea identităţii şi inventariem paşii consumaţi în umbra copacilor eroi, înaintare în lumina zorilor. Inimile acoperă nopţile ca o plapumă fără somn şi dialoguri cu lună plină. Accentul cade pe celălalt. Te-ai apropia, ai dărui, ai surprinde şi stând să-ţi măsori gândurile, te trezeşti cu şocul că primesti, ţi se dăruieşte, eşti surprins şi inima se dilată de atâta clarviziune.

Ca să câştigi stima cuiva trebuie să fii priceput, inedit, să ai mâini de bronz. Să poţi inventa pe loc o altă existenţă, în care joci personaje, aşa cum peştii se adapă de la izvoare dar şi invers, cum copacii se înalţă de la pământ dar şi invers, sânii albesc de la atingeri dar şi invers. Stai şi adulmeci, mirosul tău amestecându-se zilnic cu o aromă tot mai cunoscută.

Am vrut să te ridic deasupra ceţii, să-ţi povestesc întâmplarea de azi, m-ai ascultat blând şi mi-ai întins un deget, o mână, apoi braţul alungit şi eu nu ştiam ce să fac cu tot corpul tău. Am vrut să decolez cu tine peste molid şi brad, nuc, arţar şi plop dar m-ai ţinut legată de pământ cu un şir de întrebări, la care nu ştiam răspunsurile. Am vrut să te strămut în alt peisaj şi am reuşit cu ajutorul fotografiilor. Acum mă întreb dacă am făcut bine. Dorinţele nu se opresc niciodată iar când ajung la culmi se frâng. Se sparg de vârfuri, schele şi vânt. Uneori se lipesc de nişte avioane care-şi încearcă zborul de ucenicie.

Te smulg de aici şi din acum şi te plantez într-un chenar argintiu. Te aşez în respiraţia mea, te hrănesc cu gândul meu apoi te ridic deasupra iluziilor. Te simţi bine în regnuri înalte dar vrei să cobori cât mai repede după ce ai savurat superioritatea. Ştii foarte bine că ea presupune singurătate iar tu nu vrei să fii singur, niciodată, de acum înainte. Îţi aştern un pat sub lumina unui mărăciniş.

Îmi întind aripile dar spaţiul mă strânge cu zâmbete de flori, crengi întinse pe malul iernii mă călăuzesc, vreau ca tu şi fericirea să fiţi laolaltă. Drumul întâlnirilor ne reproduce pe noi în aşteptări, ridurile copacilor seculari ne trădează vârsta dar luptăm pentru fiecare centimetru al existenţei. Am întabulat kilometrii în inimă, pământ cu arţari, răchite şi plopi. Încă nu ştiu ce e mai rău să fii obsedat sau însingurat?

Pe drumeagul de sub pădure, ne scăldăm chipurile în apele Bistriţei, cu iz de amintiri din copilărie. Mă scufund încet în braţele sloiurilor de gheaţă, mă prinzi de mână în timp ce poveştile tale mă încălzesc. Mă faci să râd sub frunzele zgribulite şi copacii aşteptând.
Miresmele tale se trezesc în plină iarnă la primăvară, spre dezorientarea munţilor. Încălţămintea mea albă luminează drumul pentru privirile tale, înmuiate în cerneala vântului cald. Mă găsesc amestecată în tablourile cu doi măceşi, o ciorchină de nebunele şi un vârf veştejit de stuf. Până acum nici nu ştiam exact ingredientele unei simţiri ale particulelor microscopice.

Mă înfăşor în jurul tău, dezbrăcând pielea rece şi nepăsătoare a trecutului, mă cuibăresc în învelişul tău blând de brad şi clipele îşi fac coroană. Nu te las până nu-ţi voi cunoaşte adâncurile, până nu-mi cedezi dreptul de veto asupra pământului, pe care se aşterne fiinţa ta. Flori de sânziene umblă prin noi şi ne îndulcesc râsul cuprins într-un buchet de mentă sălbatică, ducând dorul dincolo de aşternuturile înzăpezite. Clocoteşte prezentul în visul celular şi şemineul cu lemnele de stejar. Ai vrea să stau cu tine până la chibzuinţa unei primăveri nechibzuite. Ai intrat pe uliţa mea, plină de zăpadă şi cu mişcări încetinite ale palmelor dai la o parte omătul sclipitor, în stânga nervurile, în dreapta senzaţiile, până pârtia se eliberează de umbre, taine şi prejudecăţi.

Se deschide panorama unei noi lumi, formată din elemente desprinse din conştiinţă şi sloiuri suprapuse… globurile au contur, rezonând la ninsoarea de stele din soarele polar.
Îmi prinzi ţurţuri în şuviţele de păr, desenând flori albe în jurul săruturilor aprinse. Ajung într-o lume de cristal, unde vocea are sunet de clopoţei legaţi la urechile cailor de zăpadă, paşii dizolvând distanţele iar buzele anulând durata. Timpul se transformă într-un candelabru albastru pe sub podurile cu aripi aşezate în semicerc. Malul din sus e al nostru, îl cucerim de fiecare dată.

Râd fără griji când gust cu vârful limbii merişoarele abandonate de toamnă, de când îmi agăţi măceşi la urechi, de când îmi plantezi un mesteacăn în faţa ferestrei. Mă întreb dacă ai palpat nevoia mea de a fi externalizată, împărtăşită. Dacă poţi mângâia secrete adânci. Pândesc adevărul din noi care tace solemn sau se plimbă nonşalant cu coarne ascuţite. Deocamdată nu mă împung flăcările, nimic nu mă sacrifică. Senzaţia, dacă ar veni, ar semăna cu prezentul veşnic, de care numai iluzia mă scapă, zidită cu mult sârg.

Mi te-ai dezvăluit ca natura ce şi-a dezbrăcat hainele recent, capabilă de reînnoire de suflete. Eşti binevenit în casa pe care o clădim din paie şi scorţişoară, cu stâlpi de mâţişoare şi apus de soare. Florile de măceşi îngheţate ne fac fotogenici peste timp. Apa se opreşte pe alocuri şi troznesc bucăţile de gheaţă asemeni durerilor din genunchi sau coloana vertebrală. Mai cumpărăm din când în când doi litri de vin roşu ca rubinul de pus în jurul gâtului, mai frigem carne de pui ca să alungăm foamea de orizonturi. Pătura care se aşterne alb ştie poveşti din prezent. Dealul ne agaţă în ochi clipuri în derulare.
Prinde-mă strâns în icoana zilei, în buchetul de ierburi ce vor înverzi primăvara sau în valurile de apă care preschimbă dorinţa în sărbătoare.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5