Silviu Purcărete: Eu însumi sunt un spectacol

Sebastian Vlad Popa: Silviu Purcărete este unul dintre cei mai importanţi artişti, nu doar în teatru ca regizor, ci artişti români la ora actuală. Sunt criterii măsurabile. Ce să invocăm aici? Faptul că spectacolele lui circulă pe toate continentele lumii de 30 de ani, dar în acelaşi timp montează spectacole în toate marile capitale şi cele mai importante capitale ale culturii mondiale, că este numele artelor româneşti, cel mai vizibil în lume. Silviu Purcărete este un mare regizor şi cred că acest lucru trebuie explicat şi spus de ce. El inventează o stilistică teatrală, el inventează un mod nou de a face teatru. Nu e nicio vorbă mare în ceea ce spun. El inventează o gramatică, aş putea spune, a punerii în scenă. La teatru suntem obişnuiţi să pune accentul, să atribuim teatrului un rol aproape exclusiv de stârnitor de emoţie. De ce se duce omul la teatru? Ca să trăiască o emoţie. Cum se produce emoţia? Prin intensitatea jocului actorului. Carisma actorului nu poate fi scoasă din  ecuaţie. Pare-se că primul semn care trebuie să producă mişcare, care trebuie să producă dinamică. Actorul trebuie să fie carismatic, trebuie să fie puternic, trebuie să conţină el însuşi o intensitate emoţională extraordinară. Ca actor, până la a ajunge la formula lui Grotowski, de a spune „actorul sfânt” – actorul sfânt, te îngrozeşti. Adică, ce se întâmplă? Actorul se sfinţeşte pe scenă, devine un preot, începe să comunice cu lumea cealaltă, se intră în transă? Da, el ar cam fi vrut să se intre în transă. În esenţă actorul trebuie să producă  empatie. Silviu Purcărete nu investeşte în această energie aproape mistică care este , ci propune o structură în scenă, foarte muzicalizată, ordonată, alcătuită din tensiuni ale dinamicii, din pauze, din lentouri importante, din accente puternice, din surprize, un soi de mecanică bine orchestrată, bine muzicalizată, bine instrumentalizată, astfel încât se produce acest efect. Oamenii vin la spectacolele lui Silviu Purcărete – eu mă uit foarte mult şi la chipurile spectatorilor în timpul spectacolelor – stau două ore cu gura căscată, într-o stare de siderare, după care, la sfârşit, vin aplauzele dar vezi că sunt contrariaţi, într-un fel perplecşi. De ce? N-au înţeles nimic, dar au stat două ore într-o fascinaţie oarbă, surdă sau, dimpotrivă, hipervăzătoare, hiperascultătoare. Silviu Purcărete este una dintre figurile centrale ale regiei mondiale şi parcurge o formidabilă carieră, de la sine înţeles, până în acest moment când se află aici, la Bistriţa. Domnule Silviu Purcărete, de ce aţi venit la Bistriţa!

Silviu Purcărete: Eu însumi sunt un spectacol şi nu ştiu cum să mă comport, evident, regizorii sunt întotdeauna absolut infimi pe scenă, în faţa publicului. E pedeapsa pe care, probabil, o merităm ca din când în când să ne aşezăm în faţa spectatorilor. Sigur, lucrurile sunt mult mai simple din ce a spus domnul Sebastian Vlad Popa. E corect ceea ce spune, probabil că dimensiunile pe care le sugerează sunt uşor exagerate. Lumea teatrală de pe tot globul este, totuşi, de nişă, numele meu probabil e cunoscut în zonele de elită ale teatrului, dar nicidecum în lumea largă. Nu e chiar aşa. De câţiva ani buni, sunt un mare admirator al uneia dintre cele mai fabuloase reviste culturale din România şi chiar din alte părţi, un obiect cultural-artistic absolut remarcabil, revista Infinitezimal care este produsă de prietenul Sebastian. Am fost absolut uluit de faptul că această revistă este născută prin voinţa şi bunăvoinţa, prin graţia unor oameni din acest loc despre care eu nu ştiam nimic. De foarte multă vreme am aflat doar atât că aici se întâmplă miracole culturale. În momentul în care am aflat că domnul Ţărmure m-ar invita să calc pe aici, am răspuns imediat, cu emoţie şi recunoştinţă. Mă bucur foarte mult că sunt aici, din toate punctele de vedere. Am venit şi în ideea că, poate, la un moment dat, va exista o continuare, câtă vreme ne ţine Dumnezeu să putem să facem ceva în domeniul în care ne mai pricepem în legătură cu acest oraş, să vedem ce se va întâmpla. Deocamdată, de asta am venit aici, sunt extrem de emoţionat că vin într-un loc legendar, din punctul meu de vedere. Pentru că nu poate fi decât legendar un loc din România într-adevăr capabil să susţină un capriciu atât de genial ca revista Infinitezimal.

Sebastian Vlad Popa: Publicul din Bistriţa este extraordinar, pentru că beneficiază de întâmplări formidabile, cum ar fi Festivalul de Poezie, cum ar fi faptul că există o orchestră simfonică în acest oraş care are cel puţin un concert pe lună, concerte camerale şi de jazz. Mă întreb dacă acest public a văzut spectacole de Silviu Purcărete? Momentan se joacă un spectacol la Tokyo.  

Silviu Purcărete: - La Tokyo, este un caz excepţional, pentru că s-au jucat 30 de reprezentaţii într-o sală de o mie de oameni, deci cam 30.000 de oameni, reprezintă o jumătate de stadion la un meci de fotbal mai acătării. Asta voiam să spun, nu altceva. Interesul pentru teatru este, totuşi, în toată lumea proporţional limitat. Sălile de teatru au până la o mie de locuri, ceea ce este deja excepţional. O sală de teatru ar trebui să aibă între 200-300 de locuri, după părerea mea. Dar pe stadioane sunt mii de locuri. 

Sebastian Vlad Popa: - Ce aducea Silviu Purcărete în spectacolele din anii 90 era un lucru absolut nou. El a inventat un personaj – corul – care este un personaj format din mulţi oameni, nu zece oameni, ci 30 sau 50 de oameni. El a inventat corul. Corul este o realitate copleşitoare, n-are chip, n-are umor, de fapt, are umor dar nu are o psihologie individuală. Este un suprapersonaj care acţionează acolo mânat de nişte legi mitice, obiective, el acţionează conform unui regulament, unui regulament arhetipal, un regulament comunitar important. E o antropologie acolo. 

Silviu Purcărete: - Teatrul meu, munca mea este una artizanală, cum face tâmplarul, lucrează de dimineaţă cu materialul lui, gesturile, are un soi de respect sacru faţă de materiile pe care le are, fără să se gândească la nu ştiu ce. Cam acelaşi lucru îl fac şi eu, sigur, nu mă scol de dimineaţă. Iau o materie pe care o tratez ca pe un meşteşugar. Marele meu regret e că n-am ajuns să fiu plastician. Aş fi fost fericit dacă aş fi avut talentul să fac asta, a fost până la urmă visul meu. Teatru fac tot pornind de la aceste lucruri. Majoritatea spectacolelor mele sunt pe texte clasice, nu în ideea că sunt mai bune, dar am simţit tot timpul nevoia unei distanţări, să fie o distanţă între mine şi text. Un text contemporan, scris acum, mă sperie, nu ştiu cum să lucrez, nu ştiu cum să pun mâna pe el, mă muşcă, mă zgârie, nu am tehnica apropierii faţă de un text care poate fi genial. Până la urmă, Eugen Ionescu e cel mai aproape dramaturg contemporan pe care l-am lucrat, dar care are deja greutate clasică. La un moment dat, timpul stabileşte un soi de ştampilă. Cred că dacă aş fi putut lucra doar pe textele antice, pe textele lui Shakespeare ar fi fost suficient, din punctul meu de vedere. Nu am citit nimic din literatura contemporană care să-mi spună ceva nou faţă de ce citisem deja. Nu spun că e bine să fie aşa, dar acesta este felul meu de a lucra. E o distanţă de care am nevoie faţă de un text. Eu tot timpul m-am ferit ca ceea ce fac să aibă un ecou sau să aibă legătură cu realitatea imediată. Faptul că a început războiul în Ucraina ar fi fost mai degrabă o piedică să aleg o piesă care să vorbească despre asta. Cum am păţit în 11 septembrie 2001, când au căzut World Trade Center (Turnurile Gemene), eu lucram în Franţa  la „1001 de nopţi” în care decorul era făcut dintr-un fel de construcţie cu nişte rămăşiţe ale unui loc ars şi care era identic cu imaginea acelor turnuri, cu acele gheare care au rămas acolo. În timp ce noi repetam pe scenă cu acele decoruri, ne-au chemat să mergem să vedem la televizor ce se întâmplă. Am stat frumos şi ne-am uitat la televizor cum cad turnurile şi cum arată decorul nostru. Foarte greu am putut explica după aceea că, de fapt, decorul era deja pe scenă. Sigur că nu noi am fost de vină. Am avut intenţia atunci, ca pentru o vreme, să opresc repetiţiile tocmai pentru că, la prima mână, părea o apropiere de realitate. Mă feresc de detaliul actual. Probabil că asta mă şi împiedică să lucrez cu textele contemporanilor mei care probabil că mă detestă pentru asta, şi pe bună dreptate. Dar este o infirmitate pe care o recunosc şi cu care nu mai am ce să fac. 

Dan Coman: - Pentru că tot aţi pomenit despre visul dumneavoastră de a deveni artist plastic, sunt curios dacă aţi făcut mai mulţi ani de coregrafie. Coregrafia personajului colectiv e ceva uluitor. Şi, din câte ştiu eu – şi am căutat să văd cu ce coregrafi aţi lucrat – nu prea apar coregrafi.

Silviu Purcărete: - Coregrafia e o combinaţie de plastică şi muzică, ceva din aceste aplecări  către lumea muzicii, către structura muzicală şi către imaginea plastică. Din asta se trage coregrafia, nu avem cum s-o numim altfel. Pe vremuri se numea mai simplu şi chiar mai corect – mişcare scenică. Nu e vorba chiar de coregrafie. Dar mi se pare normal să te preocupi de acest lucru. Într-adevăr, corul de care ai vorbit este un element care mă fascinează de foarte multă vreme, dar care este un element fundamental al teatrului, în principiu, cel puţin al teatrului european, inventat, cum se ştie, de greci, şi care avea ca personaj principal corul. Ceilalţi erau protagonişti, dar corul era cel care era personajul principal. Corul se manifesta coregrafic şi muzical. El a fost moştenit pe linie directă de operă, de spectacolul european de operă, dar esenţa lui este una teatrală. Este vorba de un personaj monstruos care nu-i compus din mai mulţi oameni, este el însuşi o fiinţă cu multe capete şi multe voci şi sigur că e cel mai fascinant şi cel mai misterios, pentru că îl întâlnim peste tot, ne întâlnim cu el în fiecare clipă. 

Sebastian Vlad Popa: - Eu eram convins că sunteţi un artist care nu face pactul cu nostalgia, că nu sunteţi un artist nostalgic. Da, plătiţi tribut acestei teme a istoriei care se prăbuşeşte, produce în permanenţă ruină, pustiire, pustieşte omul, în numele unui prezent din ce în ce mai pustiu. Dar acum ce e? E un dor pe care-l trăiţi în ultima vreme? De ce această nostalgie?

Silviu Purcărete: - Cred că încă de la început a fost motorul principal al carierei mele, sigur, în toate felurile şi în toate intensităţile. M-a dominat şi mă domină nostalgia, chiar de pe vremuri. Nu ştiu dacă asta e bine sau e rău. De la începuturile spectacolelor mele, nostalgia era un motor. Nu cred că s-a întâmplat nimic nou în ultima vreme sau, cel puţin, nu-mi dau seama.

Sebastian Vlad Popa: - E un mod firesc, elementar aş zice, se împleteşte cu erosul, cu această nevoie extraordinară, cu o poftă enormă de a devora totul. Îmi aduc aminte de spectacolul „Cumnata lui Pantagruel” unde tot timpul se mânca ceva, dar nu că se mânca, se devora. La sfârşit se şi devorează un om-pâine făcut acolo, în cuptor.

Silviu Purcărete: - Da, era tema fundamentală a scrierilor lui Rabelais. Da, într-adevăr, şi aici are dreptate Dragoş când spune că ceea ce mă interesează pe mine ca regizor este tocmai atenţia foarte mare la text. Adică, tot timpul îmi doresc să citesc, atât cât pot, textul cât se poate de corect, evitând clişeele, pentru că marele risc al lecturii este acela de a a se sprijini pe nişte clişee. Or, întotdeauna literatura, mai ales când e de calitate, evident, are mici taine care sunt mai greu de dibuit, dar e mult mai plăcut să le descoperi. Toate spectacolele mele, într-adevăr, pleacă de la text şi cred că acolo unde sunt reuşite, sunt reuşitele faptului că am descoperit lucruri din text care nu sar în ochi de la început. 

Sebastian Vlad Popa: - Am avut întotdeauna senzaţia că sunteţi un regizor care, aproape indiferent de ce text îi iese în cale, el are de rezolvat o problemă a lui personală, o imagine a lui, o imagine împlântată undeva în fiinţa interioară a creatorului care sunteţi.

Silviu Purcărete: - Acelea sunt şi în textele respective, acel lucru se află şi în textele respective, sigur. Eu găsesc ceea ce îmi spune mie textul. E ceva normal, o banalitate, i se întâmplă oricărui interpret.

  Gavril Ţărmure:  Ne bucurăm de un eveniment cultural excepţional. Pentru prima dată în viaţa sa se găseşte la Bistriţa unul dintre cei mai mari creatori de teatru din Europa, regizorul Silviu Purcărete. Sunt foarte bucuros de această întâlnire, că Silviu Purcărete a acceptat să vină aici şi mă încearcă aşa o bucurie cu fior cumva.