Sfinţii Trei Ierarhi – modele de slujitori ai lui Hristos

În panteonul marilor ierarhi, teologi şi sfinţi ai Bisericii creştine, un loc aparte îl ocupă Sfinţii Trei ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur.

Ei au strălucit ca nişte luceferi pe bolta cerească a Bisericii creştine şi pentru că s-au dovedit a fi „mari dascăli ai lumii şi ierarhi”, şcolile teologice i-au ales ca patroni spirituali şi ocrotitori. Totodată, românii ortodocşi din Bistriţa, în anii 1927-1928, când au început construirea catedralei de pe strada Odobescu, nr.5, la iniţiativa episcopului Nicolae Ivan, au ales ca ocrotitori ai acestei catedrale pe Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile, Grigorie şi Ioan. Cu siguranţă că această alegere a sfinţilor ocrotitori s-a făcut cu gândul şi la Catedrala „Sfinţi Trei Ierarhi” din Iaşi, care este cea mai mare catedrală din Europa cu hramul celor trei dascăli şi ierarhi ai lumii creştine.

Toţi cei trei ierarhi au trăit în veacul al IV-lea al erei creştine, numit şi „veacul de aur” pentru că acum s-a formulat de Biserică pentru totdeauna, prin primele două sinoade ecumenice, dogma fundamentală a credinţei creştine: Sfânta Treime. Tot acum s-a alcătuit Simbolul de credinţă, dar şi alte învăţături esenţiale, cum ar fi: eclesiologia şi cosmologia. De aceea s-a spus despre Sfântul Vasile că este mintea care gândeşte, despre Sfântul Grigorie că este gura care propovăduieşte, iar despre Sfântul Ioan Gură de Aur că este mâna care lucrează.

Sfântul Vasile cel Mare s-a născut în anul 330 în Cezareea Capadochiei, într-o familie cu 10 copii, dintre care trei vor deveni episcopi: Vasile, Grigorie de Nisa şi Petru de Sevasta, şase vor deveni sfinţi.

A urmat şcoala în Cezareea Capadochiei, Constantinopol şi Atena. La Atena a fost coleg cu Sfântul Grigorie Teologul şi cu viitorul împărat Iulian Apostatul. Aici, cei doi ierarhi, Vasile şi Grigorie au cunoscut doar două drumuri: spre biserică şi spre şcoală.

În anul 355, Vasile s-a întors în oraşul său natal, şi-a împărţit întreaga sa avere la săraci şi a intrat în monahism, apoi, cu ocazia foametei din 268, el a organizat admirabil asistenţa socială prin biserică: a înfiinţat azile, orfelinate, case pentru reeducarea fetelor căzute, toate acestea se numeau „vasiliade” după numele sfântului.

În singurătatea mănăstirii, Sfântul Vasile alcătuieşte o culegere de texte despre frumuseţea vieţii spirituale, „Filocalia”, apoi a alcătuit „Regulile mari şi mici” pentru viaţa monahală şi a împodobit cultul divin public cu Liturghia care-i poartă numele. Tot el a scris Molitvele de alungare a duhurilor rele.

A fost un mare preot, un mare liturghisitor, un mare pedagog, un mare organizator, un mare om de ştiinţă, dar şi un mare prieten. La moartea sa, colegul său de şcoală, Sfântul Grigorie, a rostit o impresionantă cuvântare de adio, printre altele spunea: „Ne luptam între noi nu pentru întâietate, ci cum să ne-o atribuim unul altuia. Un singur lucru urmăream amândoi: împlinirea virtuţii”.

Sfântul Grigorie s-a născut în Arianz, lângă Nazians, în anul 330. A urmat cele mai înalte şcoli ale vremii şi şi-a dat seama că învăţătura creştină nu-i simplă speculaţie, ci este mod de viaţă după voia lui Hristos. A ajuns arhiepiscop în Constantinopol, unde a desfăşurat o muncă asiduă de explicare a învăţăturilor creştine. În Biserica Învierii din Constantinopol a ţinut cele cinci cuvântări teologice în cinstea Sfintei Treimi, care-i vor aduce numele de „teologul”. Impresionantă rămâne lucrarea sa „Despre preoţie”, în care a arătat care ar trebuie să fie calităţile păstorului de suflete. Totodată, el este primul autor de poezie creştină, a scris peste 400 de poeme creştine.

Sfântul Ioan Gură de Aur s-a născut în Antiohia Siriei în anul 354, tatăl său Secundus era conducătorul armatei din Siria, iar mama sa, Antuza, era de neam grec, o femeie cultivată şi cu un caracter deosebit. Rămas orfan de tată, Sfântul Ioan a fost crescut şi educat de mama sa. A fost elevul lui Libanius, cel mai renumit profesor de retorică din acea vreme.

În loc să aleagă avocatura, cum se aşteptau toţi, el se retrage în munţii din apropierea oraşului, aici a făcut ascultare, vreme de patru ani, la un bătrân monah înduhovnicit. După ce slujeşte cinci ani ca diacon şi doisprezece ani ca preot, Ioan a fost chemat de poporul din Constantinopol să fie arhiepiscopul acestei cetăţi. Aici a desfăşurat o activitate predicatorială, unică în istoria creştinismului, a combătut lăcomia, desfrâul, arghirofilia, jocurile păgâne care se desfăşurau în jurul statuii Eudoxiei, amplasată în faţa catedralei arhiepiscopale. Intrând în conflict cu împărăteasa, Sfântul Ioan a fost înlăturat din scaunul de arhiepiscop şi trimis în exil. În urma plecării sale, Constantinopolul era în fierbere, atunci împărăteasa, de frica unei revolte populare, îl readuce pe Ioan în cetate. Credincioşii din cetate spuneau: „Mai bine să nu vedem soarele, decât să nu-l auzim pe Ioan vorbind”. Ioan revine, dar nu-şi schimbă stilul de predică după voia împărătesei. Rămâne acelaşi duşman de neîmpăcat al păcatului, asemenea Sfântului Ioan Botezătorul. În urma unor intrigi, Sfântul Ioan este exilat în Armenia, unde îşi va da obştescul sfârşit prigonit şi amărât. Ultimele sale cuvinte au fost: „Mor în linişte pentru credinţa în Hristos. Slavă lui Dumnezeu pentru toate”.

Să ştiţi că poporul i-a iubit foarte mult pe cei trie ierarhi, însă prin veacul al unsprezecelea erau unii care îl considerau pe Vasile cel mai mare pentru că a întrecut în cuvinte pe toţi din vremea lui, dar împlinea prin fapte ceea ce spunea. Alţii erau de părere că Sfântul Grigorie este mai mare, pentru că toţi se minunau de cuvintele lui dulci ca mierea, dar mai ales de puterea şi adâncimea gândului său, alţii ziceau că Ioan este mai mare pentru că prin cuvântul său a mişcat sufletele şi inimile multora, aducându-i la credinţa în Hristos. Pentru a se linişti această neînţelegere, Sfinţii Trei Ierarhi s-au arătat în vis episcopului Ioan al cetăţii Evhaitelor, slujeau împreună la Sfânta Masă, spunându-i episcopului că înaintea lui Dumnezeu ei sunt una şi astfel să nu mai fie dezbinare între credincioşi. De atunci, ei sunt prăznuiţi împreună în fiecare an în ziua de 30 ianuarie.

Sfinţii Trei Ierarhi au fost contemporani, au trăit în veacul al patrulea, în Asia Mică, într-o perioadă de luptă între păgânism agresiv şi creştinismul abia ieşit din primele trei secole de prigoană.

Într-o lume lipsită de modele, Sfinţii Trei Ierarhi sunt modele mereu actuale, modele de ierarhi desăvârşiţi, modele de călugări care şi-au împlinit rostul monahal, modele de adevărate prietenii.

Au explicat poporului binecredincios învăţătura Sfintei Scripturi, cum nimeni nu a reuşit până la ei, au luptat mereu împotriva învăţăturilor greşite ale creştinilor, de aceea putem spune, pe drept cuvânt, despre Sfinţii Trei ierarhi că sunt cele trei ferestre prin care creştinismul a privit spre Hristos şi a primit lumina de la El.