SFÂNTUL PROORROC ILIE TEZVITEANUL

Marti sărbătorim pe Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul „cel cu nume mare”, proorocul care a denunţat închinarea la idoli, pogorând foc din cer peste jertfa sa şi ploaie îmbelşugată, prin rugăciune, după ce, tot prin rugăciunea închis cerul să nu ploauă trei ani şi şase luni (III Regi 18; Iacov 5,17 – 18). Prăznuim amintirea proorocului care a fost Hrănit de înger, în chip minunat, în pustie (III Regi 19,3-10), pe care,mai târziu, Dumnezeu l-a înălţat la cer , în căruţa cu cai de foc (IV Regi 2,11).

Lumina focului ce-l învăluia pe Sf. Ilie în căruţa de foc ne aduce aminte de mărirea dumnezeiască, în chip de lumină, ce înconjoară frunţile sfinţilor care „bine s-au nevoit şi s-au încununat”

*

* *

De-a lungul veacurilor, mintea credincioşilor s-a frământat să afle cine este Dumnezeu. Numai Domnul nostru IIsus Hristos ne-a descoperit că Dumnezeu este lumină. Iată ce mărturiseşte Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan: „Şi aceasta e vestea pe care noi de la El am auzit-o şi v’o vestim şi vouă: că Dumnezeu este lumină şi că’ntru El nu-i nici un întuneric”(I Ioan 1,5). Însuşi Iisus a spus despre Sine: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce-Mi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina Vieţii”. (Ioan 8,12); „Atât cât sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 9,5).

Cum trebuie să înţelegem aceste cuvinte? Mai întâi în sensul lor literar. Ori de câte ori Dumnezeu şi-a arătat mărirea sa, S-a arătat înconjurat de lumină, atât în Legea Veche cât şi în Legea Nouă, S-a arătat înconjurat de lumină. Moise a vorbit cu Dumnezeu văzând în faţa lui un rug arzând, fără să ie mistuit. Poporul izraielit a fost condus în pustie de un nor luminos.

În Legea Nouă, în toate împrejurările din viaţa lui Iisus: naşterea, botezul, schimbarea la faţă şi învierea, împrejurări în care se descoperă în mod deosebit Dumnezeirea Sa, Iisus apare înconjurat de lumina cerească. Desigur lumina aceasta nu este Dumnezeu Însuşi, este o putere dumnezeiască. Dumnezeu – fiinţă spirituală – ni se face cunoscut ca lumină, ca lumină, pentru că ideea de lumină este ca mai potrivită pentru a exprima adevărul, sfinţenia ,curăţenia, iubirea, etc. Noi fugim de întuneric, de care ne temem, şi căutăm lumina. În Sfânta Scriptură întunericul înseamnă, peste tot, necunoaşterea lui Dumnezeu, păcatul, moartea, iar lumina este stare fericită a celui în care petrece Dumnezeu prin harul Său. De aceea sfinţii sunt reprezentaţi în icoane cu aureola harului sfinţeniei ce le înconjoară fruntea ca un cerc de lumină.

Al doilea înţeles al luminii este acela de învăţătură, de luminare a minţii prin învăţătura Domnului Iisus. „Lumina lui Hristos luminează tuturor”, exclamă preotul din uşile împărăteşti în postul mare.

Prin învăţătura Sa, Domnul nostru Iisus Hristos a luminat toate întrebările din gândul credincioşilor, întrebări cu care mintea cea iscoditoare s-a frământat de la începutul lumii. Prin lumina învăţăturii Sale, Iisus a dat răspuns la toate năzuinţele inimii noastre, a dezvelit toate tainele vieţii şi a morţii care din veac chinuiau prin nedezlegarea lor. El a înseninat şi a luminat fiecăruia calea vieţii pământeşti şi nu numai atât, dar a luminat şi tainele acelor bucurii care ne aşteaptă în cetatea cea nefăcută de mână şi veşnică a Ierusalimului ceresc. Lumina învăţăturii lui Hristos ne-a arătat calea către această lumină veşnică, calea poruncilor evanghelice, a curăţeniei şi a blândeţii, a iubirii şi a credinţei, a nădejdii şi a supunerii faţă de voia lui Dumnezeu. Însuşi izvorul luminii Fiind, Hristos ne-a înfăţişat în persoana sa acea desăvârşită frumuseţe spirituală spre care ar trebui să tindem.

Aşa cum noaptea pe cer strălucesc milioane de stele, tot aşa, pe cerul Bisericii strălucesc, cu frumuseţea lor duhovnicească, nenumăraţi sfinţi bineplăcuţi lui Dumnezeu, luminându-ne calea spre veşnica lumină şi mărire. Sfinţii au fost oameni ca şi noi, purtători de trup, sfeşnice în care a strălucit lumina învăţăturii lui Hristos şi, în felul acesta, au devenit ei înşişi făclii luminoase pentru toţi.

Fiecare creştin este un sfeşnic în care arde şi luminează lumina lui Hristos din clipa botezului, de când s-a rostit asupra lui cuvintele mântuitoare: „Îndreptatu-te-ai, luminatu-te-ai,…”

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Dumnezeu care este cu adevărat lumină prin fire, se face lumină celor ce urmează Lui în virtuţi. În aceştia El se află aşa cum se află modelul în toate chipurile făcute după acel model”. Prin aceste cuvinte înţelegem că, din sfeşnic purtător de lumină cum este, creştinul poate deveni el însuşi luminător, răspândind lumina lui Hristos în lume. Scos de către Iisus din întunericul neştiinţei şi a păcatului la lumina cunoaşterii lui Dumnezeu şi a adevărului, creştinul este un „fiu al luminii” (Efeseni 5,9), o „cetate ce stă deasupra muntelui” (Matei 5,13 – 14) şi o făclie în sfeşnic ce luminează tuturor celor ce sunt în casă. Astfel înţelegem cuvintele Domnului: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre cele bune şi să-L slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5,,16).

Creştinul este un templu în care petrece Duhul lui Dumnezeu ca într-o biserică: „Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Cel ce este întru voi, Cel pe care de la Dumnezeu Îl aveţi?” (I Corinteni 6,19). Dacă în fiecare creştin petrece Duhul lui Dumnezeu din clipa botezului, înseamnă că fiecare din noi, din acea clipă, s-a aprins o luminiţă care trebuie să ardă spre mărirea lui Dumnezeu. Cu cât luminiţa fiecărui creştin va străluci mai tare şi cu cât aceste luminiţe adunate la un loc vor fi mai multe, cu atât Biserica – trupul lui Hristos – va fi mai strălucitoare, mai plină de mărire.

*

* *

Domnul nostru Iisus Hristos a spus: „Cât aveţi Lumina , credeţi în Lumină, ca să fiţi fiii Luminii” (Ioan 12,36). Urmând Domnului, SF. Ap. Pavel ne îndeamnă: „Altădată eraţi întuneric, dar acum lumină sunteţi întru Domnul; ca fii ai luminii să umblaţi – pentru că roada luminii este în orice bunătate, dreptate şi adevăr – osebind ce este bineplăcut Domnului” (Efeseni 5,8 – 9). Acest îndemn ni se adresează nouă tuturor celor ce suntem sfeşnice şi purtători de lumină dumnezeiască.

Aşa cum nu se poate despărţi lumina soarelui de căldura pe care o dă această lumină, tot aşa nu se poate despărţi lumina învăţăturii lui Hristos de căldura inimii curate a creştinului purtător de lumină. Primirea luminii lui Hristos presupune cunoaşterea lui Dumnezeu şi curăţirea de patimi. Lumina Lui năvăleşte numai în inima curăţită de păcat. Numai cei curaţi pot cânta: „Mărire Ţie Celui ce ne-ai arătat nouă lumina… Întru lumina Ta vom vedea lumină”. Fără această curăţire suntem orbi sufleteşte, incapabili de a percepe şi a primi lumina dumnezeieştii învăţături. Să îndepărtăm pricina orbirii sufleteşti – care e păcatul – şi lumina lui Hristos va face din noi făclii luminoase, îndreptând calea vieţii, făcând-o mai frumoasă, mai fericită, mai vrednică de trăit.

„Străluceşte în inimile noastre Stăpâne, Iubitorule de oameni, lumina cea nestricăcioasă cunoaşterii dumnezeirii Tale…Pune în noi şi frica fericitelor Tale porunci ca, toate poftele trupului nostru călcând, viaţă duhovnicească să petrecem, cugetând şi făcând şi făcând toate ce sunt spre bună plăcerea Ta, căci Tu eşti lumina sufletelor şi a trupurilor noastre Hristoase Dumnezeule şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5