SFÂNTA ŞI MAREA JOI

În legăturile de fiecare zi cu semenii, noi folosim o etichetă potrivită, acomodată gradului de apropiere. Dacă suntem în raporturi intime cu cineva, întrebuinţăm un limbaj mai familiar. Astfel chiar şi copilul mic spune părinţilor săi tu, până ajung la o vârstă mai înaintată (unii, chiar toată viaţa).
Pe cei mai puţin cunoscuţi sau pe cei sus-puşi pe treptele ierarhiei sociale, noi îi tratăm cu un vocabular mai ales şi mai distins, mai puţin familiar, pentru că aşa cere bunăcuviinţa. Codul manierelor sociale pretinde pentru unii demnitari titlurile adecvate funcţiei pe care o ocupă.
Cum îl vom trata noi credincioşii pe Dumnezeu, care este o realitate deasupra noastră? Ce limbaj vom folosi la adresa Lui? Care ne va fi vocabularul nimerit pentru a I se da lui Dumnezeu cinstea ce I se cuvine? Care va fi haina în care să ne îmbrăcăm rugăminţile care voim să le adresăm lui Dumnezeu?
Cred că nu trebuie să stăruim asupra adevărului ştiut de toată lumea că, prin rugăciune, stăm de vorbă cu Dumnezeu. Raporturile noastre cu El sunt cu totul aparte faţă de cum sunt cele cu semenii. Acestora noi le scriem, iar ei ne răspund tot înscris, comunicăm telefonic unii cu alţii, le vorbim semenilor noştri despre necazurile sau problemele noastre, iar ei ne rezolvă problemele ori ne ajută tot pin viu grai. În schimb noi Îi cerem lui Dumnezeu lucruri deosebite, pe care nu le putem cere semenilor. Spre exemplu : cerem lui Dumnezeu să ne ia durerile din suflet, să ne uşureze îngrijorările inimii, să ne fie aproape cu darul Său în zbuciumul nostru, să ne apere acolo unde mijloacele proprii nu sunt insuficiente.
Pe toate acestea le expunem înaintea lui Dumnezeu prin rugăciune fierbinte. Care ne va fi însă rugăciunea cea mai potrivită şi mai eficace spre a fi primită cu siguranţă de Dumnezeu? Răspunsul este Sfânta Liturghie! Ea stă în centrul cultului divin şi este cea mai de seamă rugăciune care poate fi rostită de buzele credincioşilor. Este rugăciunea noastră cea mai de efect, pentru că rostind-o nu suntem singuri. Jertfă nesângeroasă a Legii Noi, într-însa Mântuitorul se jertfeşte în mod real, deşi neînţeles de mintea noastră. Este El, Hristos, care dă putere suspinului nostru liturgic. Noi am putea să stăm în genunchi ceasuri întregi şi zile de-a rândul, am putea să rostim paginile de rugăciuni una după alta, am putea cerceta zilnic mai multe locaşuri de cult şi am putea săvârşi alte acte de pietate ori de milostenie, în faţa lui Dumnezeu. Nimic nu se compară cu eficacitatea Sfintei Liturghii.
Independentă de contribuţia noastră, Sfânta Liturghie este puternică prin sine. Oficiată de către căpeteniile bisericeşti sau de către cel mai smerit, sărac şi umil preot din cel mai îndepărtat şi sărac sat, ea este aceeaşi ca putere şi ca eficacitate. În odăjdiile cele mai strălucitoare, ca şi în cele mai sărăcăcioase veşminte, într-o biserică somptuoasă ca şi într-o capelă, Sfânta Liturghie este mereu una şi aceeaşi operă divină, a cerului. Însoţită de acordurile pline de armonie ale compozitorilor celebri ori cu răspunsurile date de către un copil sau un bătrân, cu un cor dirijat de către un maestru consacrat ori de un modest iniţiat în ale muzicii, Sfânta Liturghie are aceeaşi valoare.
Se pot schimba accesoriile ei. În altar se pot consuma în sfeşnice de aur lumânări voluminoase şi grele sau luminiţe ieftine şi simple împlântate în cuie sau în nisip, se poate folosi un potir cu nestemate sau o modestă cupă de porţelan ori chiar de lut, poate sluji un sobor numeros în jurul unui ierarh sau un preot singur Sfânta Liturghie, ca valoare, nu se schimbă întru nimic, nu este niciodată mai multă sau mai mare, nicicând nu este mai puţină sau mai mică, nu e niciodată alta ci de-a pururi una şi aceeaşi, ca şi Dumnezeu care nu se schimbă deloc. Este cântată cu glas sărbătoresc sau este recitată domol şi încet, astăzi ca şi ieri, mâine ca pe vremea Sfântului Ioan Gură de Aur sau a Sfântului Vasile cel Mare, în veacul acesta tot aşa cum a fost şi în veacul dintâi.
O Sfântă Liturghie este lucru mare, căci este lucru dumnezeiesc. Dar e mare şi prin vechimea ei. Aprindem astăzi lumânări în bisericile noastre, însă înainte de Testamentul Mântuirii, în Legea Veche, ardeau lumânări şi pe altarul templului din Ierusalim. Biserica creştină a moştenit acest semn al credinţei şi al iubirii de la „Biserica” profeţilor, pentru a-şi arăta gândul de apropiere şi dorinţa de a rămâne lângă Dumnezeu. Tot aşa a preluat şi actul tămâierii, care se găsea şi în Legea Veche, aşa cum a împrumutat şi unele cuvinte şi exclamaţii, ca: „amin”, „osana”, „aliluia”, fiind expresive şi cuprinzătoare, căci arată credinţa şi laudă pe care o aducem lui Dumnezeu.
Sfânta Liturghie nu a fost totdeauna aşa cum o cunoaştem astăzi. Prima dată a fost oficiată de însuşi Mântuitorul, la Cina Sa cea din urmă. A fost simplă şi foarte scurtă. Aşezându-se la masă, înconjurat fiind de Apostoli, Mântuitorul a luat cu mâinile Sale pâinea, a binecuvântat-o şi a dat-o lor Zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu… !” Asemenea, dându-le paharul cu vin, le-a spus: „Beţi dintru acesta toţi. Acesta este sângele Meu…!”
Un cadru şi un mijloc simplu iar textul cât se poate de scurt. Dar la sfârşit răsună ca un adaos întregitor porunca: „Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea!”
Nu le cere să facă minuni, să mute munţii sau să uimească cu isprăvi extraordinare, ci numai : „Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea!”
Ei, Apostolii, au fost cu El la nunta din cana Galileii unde, în faţa lor, a prefăcut apa în vin, în pustie, unde în faţa lor a înmulţit pâinile, au fost şi în casa vameşului Zaheu pe care din Harpagon al banului din Legea Veche îl schimbă în Mecena generos al legii dărniciei, au fost cu El atunci când a vindecat pe bolnavi, când a curăţit pe cei leproşi, când a înviat pe cei morţi dar niciodată nu le-a spus: „Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea!” Niciodată nu le-a dat consemnul sau porunca aceasta, decât în Joia Mare, la frângerea pâinii şi la binecuvântarea paharului: „Aceasta” şi nimic din celelalte lucruri mari, pe care voi le-aţi văzut săvârşindu-se de Mine, „aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea!” Voi încă nu pricepeţi. Darul de sus vă va ajuta să pătrundeţi întrucâtva cu ochii credinţei în miezul acestei Taine. Totuşi: „Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea!” Întru pomenirea venirii Mele pe pământ. Întru amintirea petrecerii Mele cu voi, în cursul căreia v-am împărtăşit învăţătura cerului. Întru pomenirea patimilor şi a morţii Mele pentru voi, „Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea!”
Nu putem decât să reproducem cuvintele Mântuitorului nostru, cuvinte care rostite de noi sunt serbede, reci şi, poate, fără nici un efect. Cine ar putea reproduce accentul, gravitatea şi seriozitatea cu care le-a rostit Iisus Hristos? El a ştiut ce face. Era testamentul Său pentru noi. Era aşezământul pe care-l preda ca moştenire generaţiilor viitoare. El ştia cum devine pâinea trupul Său şi vinul sângele Său. Cu privirea Sa divină, Domnul pătrundea misterul şi vedea lucrarea minunată care se petrecea sub chipul pâinii şi a vinului.
Pentru a ne lăsa ceva care să-I ţină locul, a poruncit Apostolilor: „Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea!” Chiar dacă nu pricepeţi. Chiar dacă aţi fi ispitiţi a crede că-i cu neputinţă. Chiar dacă aţi întâmpina ironia umilitoare. Chiar dacă vi se va spune că-i absurd ceea ce vă poruncesc Eu. În ciuda tuturor: „Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea!”
Sfinţii Apostoli au luat foarte în serios porunca venită, de pe buzele lui Iisus Hristos în clipe atât de solemne. Să ne închipuim cu câtă evlavie, cu cât devotament şi cu câtă veneraţie s-au pregătit şi s-au apropiat ei de marele act: să repete ceea ce prima dată a făcut Domnul Hristos!
„Acesta este trupul Meu… Acesta este sângele Meu!”
Domnul nostru Iisus Hristos s-a înălţat la cer, glasul Lui blând nu mai răsună, dar noi avem cuvintele Lui. Să facem ceea ce ne-a poruncit El.
Apostolii au făcut rugăciuni, înainte de a folosi cuvintele făcătoare de minune; iar evlavia secolelor şi înţelepciunea dascălilor Bisericii, au completat scheletul Sfintei Liturghii. Biserica nu s-a mulţumit să repete numai cuvintele Mântuitorului, ci a îmbrăcat în haină de podoabă acest nemaipomenit dar.
Iată cum s-a născut şi cum a crescut Sfânta Liturghie pe care creştinii o pot gusta în fiecare duminică şi sărbătoare. Acesta este şi răspunsul la nedumerirea acelora care se simt dezamăgiţi în faţa cultului extern şi în faţa gesturilor sacre din cursul Sfintei Liturghii!
Noi căutăm un echilibru moral, noi căutăm o pârghie de siguranţă sufletească, noi căutăm o rază de lumină, noi căutăm o pace de durată. Cine garantează calea luminoasă către o împărăţie a liniştii sufleteşti? Să ne reamintim cuvintele: „Doamne, la cine vom merge? Tu ai cuvintele vieţii!” (Ioan 6,69). Tu ai zis , Doamne: „Rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi!” Noi Te ascultăm şi rămânem întru Tine.
Tu ne-ai dat porunca cerească: „ Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea!” Ne plecăm frunţile în faţa altarului şi cu ochii credinţei noastre Te privim sub vălul pâinii şi al vinului şi Te recunoaştem sub acest acoperemânt al smereniei Tale celei negrăite.

„Cred, Doamne-n Tine şi nădăjduiesc,
Cu a mea credinţă să mă mântuiesc!”