Recensământul în România este, practic, fără vârstă

Am făcut, stimaţi cititori, în cele două ediţii precedente ale articolelor apărute mai multe referiri la „epoca modernă” a Recensămintelor pe teritoriul ţării noastre şi am încercat să sugerez că acest demers deosebit de important pentru orice popor a beneficiat la noi de priceperea unor oameni deosebit de valoroşi în ceea ce înseamnă ştiinţa statisticii.

Au fost recenzori de înaltă conştiinţă patriotică, dar şi respondenţii au înţeles să fie cinstiţi în cea mai mare parte a lor şi această parte a unor răspunsuri neconforme cu realitatea are consecinţe surprinzătoare în evoluţia interpretării statistice la un moment dat.

Prin astfel de declaraţii tendenţioase secuii, spre exemplu, au ieşit din reprezentarea etnică, deşi ştim, cu toţii, rolul lor atunci când „Unio trium nationem” era „un pact” făcător de lege în Transilvania, iar, prin vreme, mai multe sate, câteva zeci, din Covasna şi Harghita, au devenit maghiare în totalitate, deşi ele au fost majoritar româneşti, aşa cum este subliniat concret şi pertinent cu nenumărate argumente şi în cartea patronată logistic de Î.P.S. Ioan Selejan şi-n care adevărurile sunt multe, cutremurătoare, dar…

Legat însă concret de primele activităţi de numărare a populaţiei pe teritoriul României de astăzi se cuvine să subliniem că din cele mai vechi timpuri, oamenii au făcut observaţii şi estimări care i-au ajutat să îşi organizeze viaţa.

Este adevărat, Recensământul după reguli ştiinţifice are pe teritoriul României doar peste 150 de ani, având consistenţă şi continuitate, dar pe teritoriul ţării noastre există o îndelungă şi bogată tradiţie în domeniul evidenţei şi statisticii. Primele înregistrări în interes statistic realizate, sub diferite forme, pe teritoriul Daciei datează de peste două milenii, referindu-se la numărul locuitorilor, suprafeţe, producţia principalelor culturi, numărul animalelor domestice şi alte bunuri materiale.

Mărturii referitoare la astfel de înregistrări au fost menţionate încă din sec. V-IV A.H. în operele lui Herodot, Strabon, Xenofon şi ale altor istorici şi filozofi ai lumii antice.

Este, de altfel, foarte limpede că Decebal n-ar fi putut rezista atât de îndelung atacurilor celei mai organizate forţe militare a antichităţii – Imperiul Roman - fără să-şi fi cunoscut, cu procedeele timpului său, mărimea şi calitatea resurselor umane şi materiale de care putea dispune.

Că asemenea acţiuni de „recenzare” a populaţiei nu erau străine dacilor, o demonstrează relativa uşurinţă cu care imediat după cucerirea Daciei, romanii au putut efectua, din ordinul împăratului Traian, acel census provinciae, desfăşurat, cel mai probabil, în anul 107, pentru stabilirea celor 3 capitaţii: „humanac, terrene et animalium” (oameni, terenuri şi animale).

Această formă sui generis de recensământ al locurilor şi bunurilor avea să se permanentizeze, de altfel, şi în noua provincie imperială, la intervale de 5 ani (ulterior la 15 ani), sens în care, la Sarmizegetusa şi Apullum au şi fost constituite două tabularium, veritabile „oficii statistice” centrale, către care convergeau sistematic toate datele referitoare la numărul populaţiei şi statutului social al acesteia – sclavi sau liberţi – la modul de folosire a pământului, numărul animalelor, evidenţa resurselor minerale – în special aurifere, activităţii de comerţ etc.

Documentele păstrate până în zilele noastre se referă la organizarea şi efectuarea Recensământului din anul 297 în timpul împăratului roman Diocleţian (284-305).

O reţea de corespondenţi, situaţi în toate centrele mai importante ale provinciei şi la frontiere – atunci, ca şi acum, actualul teritoriu al României având statutul unei graniţe estice a Europei – asigura fluenţa informaţiilor care, prelucrate de un personal specializat, ajungeau în cele din urmă la Roma.

De subliniat este faptul că investigaţiile cu caracter demografic şi economic efectuate fără întrerupere în ţara noastră, începând cu Evul Mediu timpuriu, au asigurat continuitatea unui proces de cunoaştere, de o inestimabilă importanţă, în primul rând pentru cei care se ocupă cu studierea istoriei poporului şi a statului român. Aceste referiri istorice, puţine câte sunt, cuprind aproape exclusiv, referiri statistice la numărul de iobagi, dojine, terenuri mănăstireşti etc., ele dând imaginea continuităţii poporului român pe teritoriile sale străvechi şi permit, totodată, urmărirea evoluţiei structurilor social-administrative în statele româneşti.

Ceva mai târziu, din dorinţa de a cunoaşte realităţile principatelor şi apoi a ţării (vezi perioada Unirii de sub Mihai Viteazul) se consolidează un sistem de înregistrare cu caracter permanent şi sistematic, din ce în ce mai diversificat şi mai cuprinzător urmărindu-se ţinerea unei evidenţe a populaţiei şi a bunurilor acesteia ca bază, mai ales, pentru asigurarea unui sistem de recrutare a oamenilor necesari oastei ţării, pe de o parte şi perceperii de biruri şi dări de tot felul care să umple visteriile domneşti şi sipetele boierilor, pe de altă parte.

Şi Mihai Viteazul, spre exemplu, a fost preocupat să ştie adevărul Ţării Unite în ceea ce priveşte populaţia şi starea ei materială, iar înaintea bătăliei de la Călugăreni (1595) a dispus efectuarea unui „recensământ” foarte exact al efectivelor sale militare – primul de asemenea rigoare cunoscut la noi – desfăşurat pe un câmp din preajma unei localităţi a cărei nume este Scrioaştea – nume mai mult decât lămuritor.

De fapt, evoluţia urmăririi statistice este vizibilă în istoria românilor, „Codicele Hurmuzachi” alcătuit de Nicolae Iorga binecunoscut în mediile cercetării istorice şi care prin documentele reunite, încă puţin exploatate, îşi poate aduce un aport substanţial la cunoaşterea dezvoltării economice a ţărilor româneşti şi, implicit, la nivelul atins de statistica românească dintr-o perioadă dată.

Un alt moment de reper este Recensământul din 1838 primul recensământ demografic autentic din România şi care se înscrie, după cum se poate observa această preocupare, are o constantă prin vreme, iar ca un alt moment de referinţă este Recensământul din 1930, primul dintr-o Românie reîntregită, anii 1941, 48, 56, 66, 77, 92, 2002 şi 2011 se înscriu şi se vor înscrie în şiragul de evenimente majore din istoria statisticii româneşti. Am insistat mai mult asupra activităţilor cu caracter statistic desfăşurate încă din vechime pe teritoriul României de astăzi pentru că este imperios necesar ca înainte de orice să ne cunoaştem şi să nu ne uităm istoria.

Este important să cunoaştem şi aceste aspecte ale evoluţiei statisticii româneşti care şi ea este o ştiinţă care ne poate şi ne oferă numeroase argumente de necontestat care vorbesc despre continuitatea noastră aici, în ciuda unor afirmaţii gratuite şi vădit tendenţioase.

Pe baza datelor statistice putem observa cum interese meschine adesea au determinat mutaţii în structura populaţiei şi privind cu atenţie spre trecut putem foarte uşor intui cam ce interese vor pune la cale manipulări menite a aduce numeroase surprize în orientarea celor recenzaţi mai ales dacă politicienii, în primul rând, dar şi recenzorii, vor abandona principiul corectitudinii şi profesionalismului. Să nu supozăm însă şi nu avansăm prezumţia de vinovăţie. Despre miza recensământului într-un număr viitor.

Adrian Mănarcă