Statistica românească , un argument solid că România este parte a Europei

Continui, aşa după cum am promis în articolul din ziarul de joi, să aduc argumente solide în sprijinul faptului că statistica românească şi-a dovedit vocaţia europeană încă acum peste 150 de ani, când s-a pus temelie desfăşurării unor recensăminte cu solidă susţinere ştiinţifică.

Din nefericire, proiectul iniţiat în 1880 de Mihail Kogălniceanu pentru realizarea unui nou recensământ, dar începând cu 1884, vor avea loc, la fiecare cinci ani, recensăminte fiscale, cel din 1899 fiind transformat de Leonida Colescu – o altă figură luminoasă a statisticii oficiale româneşti – în recensământ de populaţie.

Remarcabil prin volum şi calitatea datelor colectate şi prelucrate, acest recensământ, ale cărui rezultate finale vor fi publicate în 1905, răspunde viziunii lui Leonida Colescu despre locul şi rolul cercetărilor demografice în proiectarea politicilor de guvernare a unei ţări. „Această lucrare este necesară şi folositoare pentru că o cunoştinţă exactă a numărului populaţiei înlesneşte oricărui guvern sarcina care îi este încredinţată de a se îngriji de îmbunătăţirea mijloacelor ei de trai”. (Şi să observăm că acest adevăr se spunea în România înainte de anul 1900).

Direcţiunea Statisticii Generale, condusă de Leonida Colescu, realizează apoi recensământul populaţiei din 1912 pornind de la patru principii de organizare: (1) efectuarea pe baza unei legi speciale; (2) dispunerea de resurse pentru stimularea unui corp de recenzori şi controlori statistici; (3) obligativitatea răspunsurilor şi (4) independenţa faţă de orice operaţiune de înregistrare cu caracter fiscal, cerinţe conforme cu practica statistică internaţională a timpului, valabile însă şi astăzi.

Este de remarcat faptul că, deşi s-a desfăşurat în condiţii generale dificile, pe fondul celor două războaie balcanice în care fusese antrenată şi România, recensământul din 1912 a fost finalizat integral, furnizând o bază solidă de date privitoare la: numărul populaţiei, calitatea şi resursele acesteia, informaţii deosebit de preţioase în contextul în care la orizont se profila spectrul primei mari conflagraţii mondiale ce nu putea şi nu avea cum să ocolească România.

În acest cadru, recensământul din 1912 avea să devină o formă a participării statisticii oficiale româneşti la susţinerea, cu mijloacele proprii acestei ştiinţe, a efortului în războiul de întregire a neamului.

De asemenea, cuprinderea în cadrul recensământului populaţiei din 1912 şi a unei cercetări statistice asupra clădirilor şi locuinţelor a condus la realizarea unei imagini mult mai cuprinzătoare a realităţilor ţării, ceea ce constituia, la acea dată, una dintre primele provocări de acest gen, chiar la nivel internaţional.

Este de remarcat şi că, în completarea publicării datelor finale ale acestui recensământ, Leonida Colescu s-a preocupat de editarea unei bogate serii de lucrări complementare, în măsură, pe de o parte, să ofere celor interesaţi, informaţii solide pentru sectoare punctuale de activitate, iar pe de alta, să dea imaginea reală a dimensiunilor şi preocupărilor statisticii publice din ţara noastră.

În acei ani s-au făcut progrese importante nu numai în domeniul demografiei ci şi al cercetărilor în toate ramurile statisticii naţionale care ajung într-un răstimp relativ scurt, la un grad de coerenţă şi compatibilitate a indicatorilor proprii celor mai dezvoltate statistici europene ale timpului.

Este un aspect al problemei asupra se impune să medităm şi astăzi.

Se impune să subscriem, poate şi cu litere mari, că la 12 ani de la Marea Unire se realizează Recensământul din 1930, primul efectuat în România reîntregită. De fapt, după perioada Daciei, momentul lui Mihai Viteazul poate fi considerat prima mare unire a ţării.

Recensământul din 19430 a fost apreciat drept unul dintre cele mai moderne astfel de demersuri efectuate în acei ani în lume, „realizare ştiinţifică exemplară”, operă de stil mare, realizată obiectiv şi fără cusur”, cum era caracterizat în presa europeană a vremii. El aduce de altfel o premieră absolută pentru statistica din Europa, prin înregistrarea concomitentă a apartenenţei etnice, a limbii materne şi a religiei.

Recensământul din 1930 s-a constituit într-un reper profesional incontestabil al statisticii noastre moderne pentru că a beneficiat de aportul celor mai buni specialişti de care dispunea România în domeniile angajate într-o investigaţie de asemenea amploare şi importanţă – statisticieni, sociologi, jurişti, matematicieni etc. Aceştia s-au implicat nu doar cu toată ştiinţa, ci şi cu toată dăruirea lor în derularea continuă şi, mai ales, în interpretarea datelor şi informaţiilor rezultate.

De fapt, mi se pare deosebit de elocvent, de lămuritor, următorul COMUNICAT al Direcţiei Recensământului General al populaţiei din 1930 apărut sub titlul: „PENTRU CE FACEM RECENSĂMÂNTUL POPULAŢIEI?”.

„Facem acest Recensământ, sau numărătoare a populaţiei ca să înlesnim conducătorilor de azi şi de mâine ai acestei ţări, cunoaşterea ei reală şi exactă, căci legile bune şi drepte se fac în deplină cunoştinţă de numărul şi starea locuitorilor, - aşa precum capul unei familii îşi potriveşte puterile şi ostenelile, după numărul şi nevoile celor pe cari îi are în grijă.

Recensământul populaţiei mai este cerut de marile nevoi ale omenirii de pretutindeni şi, de aceea, printr-o înţelegere semnată de toate ţările din lume, între care şi România, s-a hotărât facerea numărătoarei în anul 1930, deodată pentru toate popoarele.

Recensământul populaţiei nu trebuie pus aşadar laolaltă cu treaba perceptorilor cari urmăresc birurile, sau cu a populaţiei şi jandarmeriei, care fac rechiziţii.

Sarcina acestora, destul de grea şi pentru ei şi pentru ceilalţi, n-are nimic a face cu aceea a Recenzorilor, adică celor însărcinaţi numai şi numai cu numărătoarea oamenilor de către „Direcţia Recensământului general al Populaţiei”, cu ajutorul tuturor oamenilor de carte din ţară, precum Funcţionari, Profesori, Medici, Preoţi, Învăţători şi mai ales specialişti, statisticieni şi demografi.

O lege anume votată apără pe cetăţenii cei buni de funcţionarii-recenzori cari n-ar păstra cu sfinţenie secretul listelor ce li se încredinţează de aceşti buni cetăţeni – dar tot aceeaşi lege apără Recensământul populaţiei de cetăţenii cei răi care s-ar ascunde de la numărătoare sau ar spune şi scrie neadevăruri.

Avem credinţa că oricare bun cetăţean al acestei ţări, ca şi oricare bun fiu al neamului din care face parte, va iscăli Lista de Gospodărie ce i se aduce de către Recenzor, dând răspunsuri cinstite la întrebările privitoare la situaţia lui ca om de onoare, ca cetăţean conştient, ca profesionist de treabă”.

Direcţia Recensământului General al Populaţiei din 1930

Citind acest „Comunicat” şi meditând asupra conţinutului său mi se nasc în minte o seamă de întrebări şi în minte se pot încolţi suspiciuni cu ceea ce se va întâmpla peste puţine zile când recenzorul şi recenzatul se vor afla faţă în faţă, asistaţi doar de probitate şi proprie conştiinţă.

Se pare că înaintaşii noştri au ştiut perfect ce importanţă are pentru ŢARĂ un demers de talia unui Recensământ General.

Cum ştim că speranţa moare ultima, sperăm că acest Recensământ ce se va desfăşura peste câteva zile, va fi aşezat doar sub semnul corectitudinii.

Vom rămâne în preajma acestui subiect şi în numerele viitoare ale ziarului.

Adrian Mănarcă