Prof. Mirela Rus: Curajul smerit. Povestea Mariei Egipteanca – pildă de curaj și putere a dragostei

               „De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare.” (II Corinteni, 12, 10)

            Dumnezeu a făcut omul din trup și suflet, așadar dintr-o componentă materială și una spirituală. Cele două elemente se completează și se armonizează întru desăvârșire și îndumnezeire. Atunci când sufletește, omul este prăbușit, trupul este acela prin care Dumnezeu îi vorbește. Adică, omul se va smeri prin neputință, prin slăbiciunea trupului. Creatorul a dat omului gura, cu care să-L poată slăvi pe El și întreaga Sa creație. Dar, omul, în loc să „pună strajă gurii sale”, clevetește, bârfește, pune la îndoială grija și pronia divină. De asemenea, Dumnezeu ne-a dăruit ochii, acest dar prețios cu care putem privi întreaga-I zidire; dar uneori, văzând atâtea minunății și frumuseți, privește cu râvnă sau trufie, sau lipsă de recunoștință, uitând de fapt ce vede. Și atunci va fi vătămat de diferite boli sau neputințe, aflând la un moment dat că e potrivit a-L slăvi pe Dăruitor.

            Ne dorim în această viață sănătate, bunăstare, liniște, prieteni... fiecare după nevoile sale. Dumnezeu ne rânduiește fiecăruia după ceea ce ne e de folos. Maria Egipteanca a fost o fată extrem de frumoasă care a dorit un singur lucru, aparent simplu: să fie iubită. Însă dorința sa s-a transformat într-o viață supusă păcatului și urâțeniei acestei lumi. A ajuns să fie folosită ca o bucată de carne; a vrut un suflet care să o mângâie și a ajuns o victimă a propriei dorințe, căci frumusețea ei a fost spurcată de hienele lumii. Idealurile ei au devenit un adevărat mormânt. Era moartă, când încă era, fizic, în viață. Dar cum Dumnezeu nu îngăduie la nesfârșit acest fel de moarte, se întâmplă ca cineva, ceva, să o cheme pe această tânără la Ierusalim, dar altceva decât dorințele și plăcerile ieftine de până atunci. După ce reușește să o „întâlnească” pe Sfânta Fecioară, ceva îi zguduie întreaga ființă, i-o doboară, deoarece tânăra Maria omoară lumea din ea de până atunci, iar Dumnezeu îi zidește făptura din nou. După ce se risipește în păcat (orice om este supus păcatului sau păcatelor), Mirele Ceresc dorește pentru ea o altă cale. Lacrimile ei spală picioarele lui Hristos, pe care Le-a uns cu mir, ștergându-le cu părul capului său. Gestul ei este unul plin de dragoste, de smerenie și pocăință. Inima sa împietrită arde de dorul de Hristos, iar întunericul din trupul ei se preschimbă în sfeșnic de lumină.

            Păcatul, necurățenia Mariei Egipteanca nu o opresc din a sta la picioarele lui Hristos, cerând iertare în felul său umil. Începe pentru ea drumul prin pustie, dar și prin pustia de până atunci a inimii ei. Lacrimile ei fac din pământul arid pe care-l udă, câmp cu florile pocăinței. Cade, dar se înalță prin nevoință, prin rugăciune....timp de 47 de ani. Ucide iadul din ea și se luptă cu atâta forță și înverșunare cum doar femeile sunt în stare; frigul, căldura, foamea, setea, omoară gândurile, mintea „îndulcită” de plăcerile trupești. Așadar, dintr-un vas al stricăciunii, Dumnezeu face un potir al vieții, al fecioriei, prin nesfârșita Sa milostivire.

            Atunci când săvârșim păcate (și cu toții o facem), dar, cu smerenie ne ridicăm ușor ochii spre Cer, glasul nostru va fi mai repede auzit de către Dumnezeu. Dacă suntem înzestrați cu virtuți, dar plini de mândrie, s-ar putea ca zadarnică să ne fie strigarea. Nu trebuie să ne mândrim nici cu bogăția noastră, nici cu înțelepciunea noastră, nici cu alte daruri, fiindcă nimic nu ne aparține. Când vom ajunge să înțelegem că nu valorăm nimic fără Dumnezeu, vom ajunge la cunoștința deplină a propriei persoane. Gândindu-ne la slăbiciunile și păcatele noastre, vom vedea cine suntem, iar această cunoaștere de sine va aduce cu ea și gândul smerit. Hristos Dumnezeu le-a spălat picioarele apostolilor, măcar că ei erau oameni!

            Drumul de „întoarcere acasă” are nevoie de curaj și îndrăzneală. Este un drum al „revenirii întru sine”, după ce pașii omului bătătoresc calea, iar nevoința, lacrima pocăinței și fărâma de credință stârnesc mila divină. În ceea ce o privește pe tânăra Maria din Egipt, poate puțini se întreabă ce a făcut-o să plece de acasă la 12 ani? Ce demon a făcut-o să aibă acel comportament promiscuu? Ce tenebre erau în interiorul ei? Ce pare aproape miraculos este felul în care ea a reușit să țină ușa deschisă pentru drumul care i s-a arătat, curajul cu care a reușit să lupte, cu sufletul, dar și cu dinții, pentru a rămâne pe acest drum. Cât de puternică trebuie să fi fost legătura și experiența ei cu Dumnezeu pentru a rezista unei schimbări radicale! Probabil că aluneci atât de tare, încât îți dai seama că nu mai ai unde te afunda, te-ai lovit de fundul prăpastiei și singurul drum este cel în sus!  Este cu adevărat înfricoșător...Pe timpul urcușului, complexele și demonii sunt acolo, în mintea și sinele omului, dar lupta continuă...Urcușul este o poveste a vindecării profunde a disperării, a deznădejdii, a urâțeniei, dar și o întâlnire cu iubirea adevărată. Ființa a căzut, dar Dumnezeu nu o reneagă, ci o reclădește „din bube, mucegaiuri și noroi”, pentru ca ea să își dorească și să lupte pentru a deveni sau a redeveni ceea ce a fost născută să fie: creație pentru comuniunea cu Dumnezeu și cu semenii.

            Viața și povestea Mariei Egipteanca este povestea oricărui om, este pilda și povestea despre puterea curajului și a iubirii. „Nu există teamă în dragoste. Dar dragostea perfectă înlătură frica, pentru că teama are de-a face cu pedeapsa.  Cel care se teme nu se face desăvârșit în dragoste.” (I Ioan 4:18)