Pr. Marius Pintican: Creştinii se pregătesc de marea sărbătoare a Paştilor aşa cum se cuvine - prin spovedanie, prin împărtăşanie, prin rugăciune mai multă şi prin faptele cele bune şi frumoase

Postul, rugăciunea, acoperite cu fapta cea bună - chemarea pe care trebuie s-o împlinim

     Rep.:   “Unde, Doamne, să mă duc” este o priceasnă pe care noi, în Bisericile Ortodoxe o cântăm de multe ori. Se spune că rugăciunea cântată este balsam pentru sufletul nostru şi, cu siguranţă, aşa este.- Părinte, cum trebuie să ne comportăm în această perioadă a Postului Paştelui?  Sau cum trebuie să ne comportăm de acum încolo, pentru că ne apropiem de Săptămâna Mare care cred că este cel mai important prag.

Pr. Marius Pintican: - Este o perioadă foarte specială în viaţa fiecărui creştin pentru că perioada Sfântului şi Marelui Post este, de fapt, o chemare şi o invitaţie. Aş lega cumva această invitaţie şi ca un răspuns la cuvintele din priceasna „Unde să mă duc eu, Doamne?”. Răspunsul Postului este cumva chemarea, invitaţia Domnului Hristos la această frământare a omului când se află în necazuri, în greutăţi, în suferinţe. Toţi ne întrebăm „Unde să mă duc eu, Doamne?”, pentru că vedem că nu găsim o alinare a zbuciumului sufletului nostru, a greutăţilor noastre pentru a le depăşi cu uşurinţă. Şi atunci alergăm întotdeauna, la cine altcineva, dacă nu la Dumnezeu. Iar Dumnezeu ne şi dă soluţia, ce trebuie să facem şi cum trebuie să ne comportăm ca să putem să depăşim şi să ducem fiecare Crucea vieţii noastre. Crucea vieţii noastre şi necazurile le putem depăşi doar prin venirea la Hristos, Cel care ne învaţă cum trebuie să ne purtăm, cum trebuie să înviem din greutăţile vieţii noastre. Şi anume, prin postire. Ştim că Domnule ne-a învăţat întotdeauna că necazurile din viaţa noastră pot fi depăşite doar prin rugăciune şi cu post. Ceea ce se întâmplă exact în aceste zile, în această perioadă sfântă, sacră a Bisericii creştine de pretutindeni. Postul, rugăciunea, acoperite cu fapta cea bună, este chemarea pe care trebuie s-o împlinim. Suntem datori să fim solidari cu Domnul Hristos în această perioadă sfântă, amintindu-ne zilele speciale petrecute de Domnul Hristos înainte de sfintele sale pătimiri şi de jertfa sa supremă de pe Cruce, de pe Dealul Golgotei. 

Aşadar, este o perioadă cu totul specială în care încercăm să fim solidari, încercăm să ne folosim de această perioadă de chemare, de invitaţie a Bisericii de a posti, de a ne ruga puţin mai mult, de a ne spovedi, de a ne împărtăşi cu Sfintele Taine ale Domnului nostru Iisus Hristos, pentru că toate aceste lucruri ne fac cumva să participăm efectiv la Săptămâna Floriilor – şi mă refer aici la un moment cu totul deosebit, la marea zi de sâmbătă a lui Lazăr, în care Domnul Hristos l-a înviat din morţi pe cel adormit după patru zile. Apoi, trăim împreună Duminica Mare, marele praznic al Floriilor, bucuria Floriilor, intrarea Domnului în cetatea frumoasă a Ierusalimului şi apoi păşim în fiecare zi din Săptămâna patimilor sau pătimirilor Domnului, împreună cu Domnul Hristos, mulţumindu-i cumva, atât cât ne stă în putinţă fiecăruia, pentru marea sa jertfă pe care a făcut-o pentru întreg neamul omenesc şi pentru fiecare dintre noi, în parte.

Rep.: - În vatra satelor tradiţionale, dar şi la oraş, în această perioadă ne curăţăm şi casa, pe Valea Ţibleşului o şi văruim, dar, mai ales, trebuie să ne curăţim şi sufletele. Când şi cum ne spovedim şi ne împărtăşim?

Pr. Marius Pintican:  - Sărbătoarea Învierii, cumva, este o întâlnire cu Dumnezeu.  Şi atunci, ori de câte ori te întâlneşti cu o persoană sau o personalitate de seamă, te pregăteşti, te aranjezi, şi trupeşte, şi sufleteşte. Adică, îţi pui în minte anumite gânduri pe care vrei să i le comunici, te îmbraci în haine frumoase. La fel procedăm şi cu întâlnirea noastră cu Dumnezeu. Şi atunci, trebuie să avem grijă şi de trupul nostru, şi de casa noastră, să ne pregătim, să ne primenim, dar trebuie să ne pregătim în mod cu totul deosebit sufletul, pentru noi îl primim, prin Sfânta Împărtăşanie, pe Dumnezeu în casa trupului nostru, în templul nostru, în acest chip de lut în care noi ne plimbăm în acest pelerinaj prin lumea lui Dumnezeu. Aşadar, ne primenim, ne spovedim, venim înaintea lui Dumnezeu spovedindu-ne, mai cu seamă în această perioadă a Paştilor. Sfinţii părinţi ne recomandă ca orice bun creştin să se spovedească şi să se împărtăşească de cel puţin patru ori pe an, în cele patru Posturi mari ale Bisericii, însă noi recomandăm, ca Biserică, să se împărtăşească, să se spovedească, să se pregătească de întâlnirea cu Domnul cât mai des posibil, bineînţeles, fiind nevoie şi de o anumită cateheză, adică de anumite îndrumări de la părintele duhovnic pentru fiecare persoană în parte. Însă, este foarte important să cunoaştem cu toţii că Sfânta Împărtăşanie pentru care ne pregătim prin Taina Spovedaniei este punctul central al credinţei noastre, adică Domnul Hristos, în joia cea mare, la Cina cea de Taină, a hotărât cum să rămână cu noi prezent, în chip real, până la sfârşitul veacurilor sub chipul pâinii şi al vinului, care sunt puse înaintea Sfântului Altar şi Domnul Hristos Dumnezeu preface darurile noastre în Trupul şi Sângele Hristosului Său. De aceea preotul rosteşte cuvintele „Acesta este Trupul Meu, acesta este Sângele Meu”, adică este, nu prefigurează, nu simbolizează, este cu adevărat Domnul Hristos cu noi până la sfârşitul veacurilor prezent şi ni se dăruieşte nouă, tuturor celor care ne pregătim să-l primim în trupul şi în sufletul nostru. De aceea ne pregătim cu seriozitate de întâlnirea cu Domnul prin Taina Spovedaniei, prin care ne spălăm sufletul.

Sfinţii părinţi spun că este al doilea botez care se repetă mereu în viaţa omului creştin  ori de câte ori are ceva deosebit pe suflet sau când simte că a greşit faţă de aproapele sau faţă de Dumnezeu, vine în faţa părintelui duhovnic, îşi mărturiseşte păcatele primind iertare de la Dumnezeu. Dumnezeu dăruieşte iertare şi iartă orice păcat dar nu oricum. Dumnezeu cere de la noi părere de rău, smerenie şi hotărârea ca pe cât posibil, să nu mai repetăm păcatele pe care le-am săvârşit şi le mărturisim în faţa preotului duhovnic. Prin această mărturisire ar fi bine de ştiut că de fiecare creştin că venim în Taina Spovedaniei să ne mărturisim, adică noi mărturisim înaintea lui Dumnezeu, iar mărturisirea vorbirea, spunerea, practic, a păcatului pe care tu l-ai săvârşit, asumându-ţi păcatul cu multă părere de rău. Şi atunci Dumnezeu, prin harul preotului,  prin lucrarea preotului, dăruieşte dezlegare, dăruieşte iertarea pe care o aşteptăm cu toţii de la Dumnezeul nostru, Părintele cel mult milostiv şi bun.

Rep.: - Aşa îl văd şi eu pe bunul Dumnezeu, cum îi spunem noi, pentru că niciodată nu mi l-am închipuit ca fiind acolo, undeva, sus în cer cu un bici, să ne atenţioneze tot timpul. Este un părinte bun şi, după cum tot alergăm la mama şi la tata când avem un necaz, atunci ne aducem aminte şi de El. Când avem un necaz, ultima speranţă este Dumnezeu. Ar trebui să alergăm mereu, mai ales, că sunt şi foarte multe rugăciuni şi de mulţumire. Şi când ne este foarte bine ar trebui să-i mulţumim lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi ar trebui să avem şi bunătate, pentru că degeaba doar postim. E ca pilda cu fariseul care îşi punea cenuşă în cap şi spunea la toată lumea cât posteşte, dar faptele lipseau. Domnul ne cheamă de când ne naştem. Deşi unii dintre noi spunem că avem vreme de rugăciuni mai spre bătrâneţe. Dar nu e aşa, de când ne naştem, pentru că nu ştim nici clipa, nici ceasul când vom pleca de pe acest pământ şi atunci trebuie să fim pregătiţi. De aceea avem noi botezul la copii, încă de când ne naştem suntem în grija Domnului, a preoţilor, a părinţilor care spun rugăciuni. Un preot trebuie să fie şi un bun psiholog ca să ajungă la sufletul omului, să rezoneze cu sufletul omului.

Pr. Marius Pintican: - Trebuie să fim aproape unii de ceilalţi, în primul rând, să fim solidari unii cu ceilalţi, înţelegând că suferinţa unui om este suferinţa întregii omeniri. Un om dacă suferă, un mădular din Biserica lui Hristos dacă suferă, tot trupul suferă împreună cu el. Şi atunci, trebuie să fim solidari în primul rând, empatici. Cu toţii ne dorim să împlinim faptele bune, nu numai să le filosofăm. Să fim creştini doar aşa, de operetă, fiind buni sfătuitori unii către alţii, considerându-ne foarte buni şi corecţi în fiecare zi pe care o trăim, dar când suntem puşi în faţa faptului de a fi provocaţi de cineva, sau ispitiţi de cineva, atunci ne arătăm, de fapt, adevărata faţă a creştinului, doar cu cuvântul, cu vorba sau, un creştin, aşa cum şi-l doreşte Hristos, un ucenic adevărat care să-l urmeze pe Domnul. Avem şi acea frumoasă vorbă din popor: „Pomul se cunoaşte după rod, iar omul după faptă”. De aceea, şi în această perioadă deosebită a Postului Mare vedem că abţinea aceasta de la mâncărurile de origine animală, alături de rugăciune şi fapta cea bună întruchipează Postul. Pentru că, dacă postim doar de bucate nu facem altceva decât să ţinem o dietă. Poate că ne ajută şi este benefică şi această dietă, postul în sine este extrem de benefic – vedem acum că nutriţioniştii mai noi, şi de peste Ocean, dar şi din ţara noastră şi din Europa, încearcă să ne atragă atenţia la cât de mult foloseşte şi cât de benefic este Postul. Abţinerea, chiar totală de la mâncare pentru o anumită perioadă de timp, pentru anumite ore.

Întregul corp se restartează, întregul corp se reface. Iar Biserica spune, propovăduieşte acest adevăr extrem de util de la începutul creaţiei. Dumnezeu ne vorbeşte despre cât de bine este, despre cât de mult folos duhovnicesc şi trupesc este postirea şi ascultarea de Dumnezeu. Iar această postire, această abţinere de la anumite mâncăruri de origine animală este strâns legat şi de comportamentul nostru. Adică, dacă te abţii de la anumite mâncăruri de origine animală – carne, lapte, ouă, mâncărurile de dulce pe care le numim noi  -, pui în mintea şi în viaţa ta o oprelişte, adică pui un filtru prin care nu mai faci tot ceea ce îţi vine în gând şi îţi asculţi orice pofte, aceste lucruri se vor transmite şi în comportamentul tău, în comportamentul omului. El nu mai spune tot ceea ce gândeşte, nu îşi dă drumul la gură, şi atunci vedem cum atitudinea noastră, în această perioadă a Postului, se îngemănează cu acţiunile noastre care trebuie să fie fapte bune şi plăcute, atât înaintea oamenilor, cât şi înaintea lui Dumnezeu. Pentru că vedem că Biserica noastră ne învaţă că condiţiile mântuirii fiecărui om, fiecărui ins, sunt două: credinţa în Dumnezeu şi faptele bune. Aş vrea să vedeţi cât de tranşant este Sfântul Apostol Iacov cu privire la faptele noastre bune, de ce trebuie să facem fapte bune (Capitolul II, versetul 15-18): „Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiți de hrana cea de toate zilele şi cineva dintre voi le-ar zice „Mergeţi în pace, încălziţi-vă, vă săturaţi!”, dar nu le daţi cele de trebuinţă trupului, care ar fi folosul?”. Adică, dacă vine cineva la noi cu adevărat în neputinţă şi în nevoi şi noi spunem „Dumnezeu să te ajute!”, „Dumnezeu să te întărească” sau „Mergi în pace cu Domnul” n-am făcut nimic. Dimpotrivă! „Am greşit foarte mult şi foarte rău înaintea lui Dumnezeu”, şi spune Sfântul Apostol Iacov în continuare „Aşa e şi cu credinţa. Dacă nu are faptă, e moartă în ea însăşi. Vrei să înţelegi, omule, credinţa fără fapte este moartă”. Adică, nu putem să fim doar creştini cu vorba, ci trebuie să fim creştini autentici în societate, în Biserică, începând din familia noastră, a fiecăruia, cu soţul, cu soţia, cu cei de la serviciu, în societate, să fii un creştin care pune accent pe credinţa în Dumnezeu şi pe faptele cele bune, condiţii ale mântuirii oamenilor.

Rep.: - Şi în acest sens, Biserica este primul exemplu pentru noi, pentru că Bistriţa, într-adevăr, are grijă, prin proiectele pe care le derulează, inclusiv cele sociale, de creştini. Şi aş aminti de Asociaţia Filantropia Bistriţa-Năsăud, prin care aveţi grijă şi de sănătate, prin acele salvări care merg şi au grijă de oameni, inclusiv îi duce şi la dializă, avem cabinet medical stomatologic, în acelaşi timp avem o cantină socială la care merg foarte mulţi bistriţeni. Biserica este, până la urmă, împreună cu credincioşii, noi cu toţii suntem Biserica. De curând, împreună cu Înaltpreasfinţitul Mitropolit Andrei, aţi refăcut şi acel Centru de zi unde oamenii pot veni.

Pr. Marius Pintican: - Este vorba de Centrul de zi pentru persoane vârstnice „Sfântul şi dreptul Simeon”. În contextul anului 2023, care este proclamat de Patriarhia Română ca fiind Anul Omagial al Pastoraţiei persoanelor vârstnice, după perioada de pandemie în care a avut loc o pauză, fiind nevoiţi de normele impuse de autorităţi,  Centrul de zi „Sfântul şi dreptul Simeon” şi-a reluat activitatea. Încercăm să oferim sprijinul şi atenţia noastră persoanelor vârstnice în locaţia din Piaţa Unirii nr. 9, clădirea Protopopiatului Ortodox din Bistriţa, acolo unde, de asemenea, avem şi cantina socială „Sfânta Muceniţă Filofteia”, unde se oferă zilnic, de luni până vineri, o masă caldă pentru 80, chiar şi 100 de persoane aflate în nevoi, persoane sărmane cărora noi le facem o anchetă socială, avem un asistent social care se ocupă de acest lucru, pentru că trebuie cumva să ne lămurim dacă într-adevăr oamenii care apelează şi doresc să fie înscrişi în programul nostru sunt într-adevăr în nevoi şi au trebuinţă de ajutorul nostru al tuturor. Şi atunci, fără să judecăm prea mult, încercăm, dacă într-adevăr e nevoie, să intervenim acolo unde ni se cere, iar asistentul nostru social, doamna Ioana Hognogi, merge pe teren şi vede dacă este nevoie să intervenim.

Tot în cadrul cantinei sociale, în fiecare post din anul creştin, de sfintele sărbători de Crăciun, Naşterea Domnului, de Paşti, de Adormirea Maicii Domnului, de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, şi nu numai, organizăm campanii umanitare de ajutorare a oamenilor din municipiul Bistriţa, dar şi de pe raza întregului judeţ. Ţinem legătura cu toate primăriile din judeţ, cu asistenţii comunitari care ne sugerează, ne semnalează cazuri sociale care au nevoie de sprijinul nostru, întocmim o listă cu acele persoane, o publicăm din timp şi pe reţelele de socializare, pe facebook şi la Biserici, unde colaborăm cu preoţii din judeţul nostru, şi încercăm să fim solidari, să oferim sprijinul nostru, ceea ce ne învaţă şi de îndeamnă Domnul Hristos, cum trebuie să ne comportăm pentru a fi ucenicii lui, ucenici adevăraţi ai Domnului Hristos, lucruri şi fapte prin care să ştim să ne dobândim mântuirea. Pentru că, la Judecata de apoi acestea sunt criteriile judecăţii, dacă am făcut sau n-am făcut milă faţă de cel aflat în nevoie.

Rep.: - Putem trece puntea raiului doar cu faptele noastre bune.  Dacă avem în braţe multe fapte bune atunci vom putea trece puntea raiului. Este un mod de a „adopta”, la fiecare sărbătoare, câte o familie – şi sunt trecute acolo familiile cu numele – familii cu 13 copii, bunică cu nu ştiu câţi copii, copii cu probleme de handicap ş.a.m.d. Fiecare din acea listă este „adoptat” de o familie, toate lucrurile sunt clare, limpezi, pentru că părintele Pintican, împreună cu colegii au grijă ca la fiecare să ajungă aceste produse, produse achiziţionate de Asociaţie, inclusiv păpuci pentru copii, toate sunt lucruri noi, de bună calitate, pentru că, dacă noi ne punem pe masă ceva bun, atunci este normal să dăruieşti tot din dragoste, produse la fel. Pe părintele Pintican îl găsiţi de fiecare dată, şi în această săptămână, la Biserica „Sfântul Apostol Andrei”, la Biserica de la Apollo, acolo unde programul este acum mai amplu pentru că oamenii vin la spovedit.

Pr. Marius Pintican: - Da, în mod deosebit, în această perioadă, creştinii se apropie mai mult de Biserică, de Dumnezeu şi se pregătesc de marea sărbătoare a Paştilor aşa cum se cuvine: prin spovedanie, prin împărtăşanie, prin rugăciune mai multă şi prin faptele cele bune şi frumoase. Îi îndemnăm pe toţi creştinii noştri să se apropie de Biserică, toţi preoţii noştri sunt în biserici, îi aşteaptă cu braţele părinteşti deschise, ca sufletele credincioşilor noştri buni să se cureţe, să se primenească de marele praznic al Învierii. Îi aşteptăm pe toţi, în număr cât mai mare pentru că Dumnezeu se bucură atunci când Biserica este frumoasă. Şi Biserica este frumoasă atunci când ea este plină, împodobită de suflete curate şi binecuvântate ale bunilor noştri creştini care, iată, se pregătesc, în această perioadă sfântă, sacră, aducând un act cultiv înaintea lui Dumnezeu prin postire, prin rugăciune şi prin faptele cele bune înaintea lui Dumnezeu.

Rep.: - Şi să nu uităm – şi nu uităm – se străbunii noştri, pentru că vine şi Sâmbăta lui Lazăr în această perioadă şi trebuie să avem grijă să comunicăm şi cu ei, să-i pomenim într-o rugăciune, să facem ritualurile noastre, pe care le făceau şi ei. Ţin minte că tâna mea îmi spunea să mă uit cum pomeneşte ea morţii şi să nu uit să o pomenesc şi pe ea.

Pr. Marius Pintican: - Este o tradiţia foarte frumoasă şi este o responsabilitate a noastră a tuturor de a transmite această credinţă. Este, practic, tradiţia vie a Bisericii de a-i pomeni pe cei care nu mai sunt printre noi, cei care au plecat dincolo, în veşnicia lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este un Dumnezeu al celor vii şi al celor adormiţi. Cei care se mută din această lume nu sunt desfiinţaţi, nu sunt distruşi, nu se întorc în nefiinţă, cu greşit vede exprimat în diferite necrologuri.

Rep.: - Asta am învăţat şi eu la ziar, de-a lungul timpului, să corectez. Fie că se supără cei care scriu, fie că nu, eu corectez şi scriu că „au trecut la cele veşnice” sau în veşnicie.

Pr. Marius Pintican: - Este o mărturisire de credinţă pe care o faceţi prin acest gest şi este foarte bine venit. Este important să înţeleagă şi copiii noştri, nepoţii noştri, toţi din casa noastră, din neamul nostru, din lumea întreagă că noi avem o legătură cu cei plecaţi dincolo, în veşnicia lui Dumnezeu, chiar şi atunci când ei nu mai sunt printre noi. Este o responsabilitate care ţine de noi, pentru a aduce, în memoria lor, o rugăciune înaintea lui Dumnezeu, prin oasele pe care le aducem, în chip simbolic, la Biserică – acea pâine, colacii, ştergarul, vinul pe care îl aducem şi-l punem ca parastas pentru cei plecaţi, aducând multă bucurie  şi multă mângâiere pentru cei care nu mai sunt. Şi pentru ei, dar şi pentru noi, pentru că aceste rugăciuni, aceste parastase de obşte pe care noi le săvârşim, în mod deosebit în perioada Postului Mare şi culminează acum în Sâmbăta lui Lazăr, nu sunt altceva decât rugăciuni de cerere şi de milostivire înaintea lui Dumnezeu ca El să opereze, aşa cum o face întotdeauna, cu mila Sa, păcatele ştiute şi neştiute, săvârşite cu voie sau fără de voie, să le uşureze, să le lase şi să le ierte, iar sufletele lor să le aşeze în lumina Sa cea dumnezeiască şi veşnică, iar pe noi, cei care le facem pomenirea celor adormiţi să ne miluiască, să se milostivească, să ne trimită mângâierea Sa din înălţimea locaşului său, pentru că doar Dumnezeu este cel care mângâie cu adevărat şi linişteşte sufletele noastre tulburate adeseori de plecarea celor dragi dintre noi.

Rep.: - Şi noi credem, şi spune în cântările noastre că „Neamurile toate se vor întâlni cândva” acolo în lumină şi veşnicie şi de aceea trebuie să-i pomenim pe cei dragi. Cel puţin eu şi mama suntem împăcaţi pentru că ştim că i-am pomenit, pentru că am făcut rânduiala care trebuie făcută. Dar, în acelaşi timp, Biserica are grijă şi de cei în vârstă, pentru ca nimeni să nu fie singur. Cum vă pregătiţi, împreună cu colegii şi cu cei care locuiesc în centrele pentru persoane vârstnice, de sărbătoare?

Pr. Marius Pintican: - Centrele noastre rezidenţiale din localităţile Cuşma, Maieru şi Târlişua sunt în preocuparea noastră deosebită, a părintelui nostru Mitropolit, Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei, pe care dânsul o are faţă de vârstnicii noştri, acea preocupare de a nu se îngriji ca niciun om în vârstă să nu fie izolat, să nu fie abandonat, să nu se simtă dat la o parte, la marginea societăţii şi, pe cât posibil, pe cât ne stă în putinţă, să-i aducem în comunitate, în societate, în comuniune cu oamenii şi cu Dumnezeu. Aceste lucruri se întâmplă, în mod fericit, la cele trei centre rezidenţiale din Arhiepiscopia noastră, unde avem în grijă 100 de persoane vârstnice. Cu toţii primesc şi cele necesare sufleteşti, dar şi cele trupeşti. Ne îngrijim ca toţi să se poată bucura de această perioadă sfântă care este marea sărbătoare a Învierii Domnului, punând, bineînţeles, şi pe mesele din centru, mâncăruri tradiţionale, aşa cum suntem cu toţii obişnuiţi, încercând să le oferim o atmosferă cât mai familială.

Rep.: - Am văzut că la fiecare zi de naştere se face câte un tort, se cântă „la mulţi ani!”. Nimeni nu este singur.

Pr. Marius Pintican: - Sunt activităţi zilnice, oferite de oameni profesionişti – şi spun acest lucru cu tărie – îngrijirea pe care noi le oferim în centrele bisericii este una de înaltă calitate, în condiţii foarte bune, am putea spune condiţii hoteliere, sunt două persoane pe cameră, cu baie proprie, avem psiholog, kinetoterapeut, asistent social, asistent medical, medicul centrului care în permanenţă îşi dedică toată atenţia asupra lor, asupra dânşilor. Nu cred că cineva ar putea să ofere astfel de îngrijire părinţilor sau bunicilor acasă, în special celor care se află în nevoi trupeşti, în neputinţe trupeşti, aşa cum se oferă în centrele rezidenţiale de către oameni profesionişti. Acea idee sumbră de a lăsa pe cineva drag într-un azil cred că ar trebui depăşită şi să vedem ce se întâmplă cu adevărat în aceste centre unde ei sunt puşi pe primul loc şi ei sunt cei mai importanţi pentru noi, iar mulţumirea dânşilor ne arată că acest lucru pe care noi încercăm să-l facem este, cu ajutorul lui Dumnezeu, o reuşită şi o biruinţă a Bisericii.

Rep.: - Pentru că totul este sub semnul lui Dumnezeu. Ştiu că nici copiii nu vor fi singuri, pentru că se mai face un aşezământ.

Pr. Marius Pintican: - Da, tot prin purtarea de grijă a părintelui nostru Mitropolit, la Dorolea, Mănăstirea Parva-Rebra se îngrijeşte de amenajarea a şapte case de tip familial pentru copiii orfani. Părintele stareţ Chiril se ocupă şi îşi dedică tot timpul şi se jertfeşte pentru a reliza acest proiect măreţ, care va fi ceva extraordinar, unde copiii aşa zişi ai nimănui, sunt în grija lui Dumnezeu. Şi, când te afli în grija lui Dumnezeu eşti mai în siguranţă decât în braţele oricărei persoane din această lume. Părintele va încerca să-şi ofere toată atenţia copilaşilor cărora trebuie să le ofere şi le va oferi o educaţie aleasă, o îngrijire frumoasă, o creştere frumoasă, creştinească şi morală, aşa cum ne dorim de la fiecare copil din societatea zilelor noastre.

Rep.: - Ştiu că a impresionat acest proiect şi cred că vor avea în grijă în jur de 100 de copii, atât călugării, cât şi oameni de specialitate care vor avea grijă de educaţia lor. Va fi un complex inedit acolo, în mijloc fiind o Biserică. Aşadar, cum spunea Iisus: „Lăsaţi copiii să vină la Mine!”. Iată, copiii sunt în grija Domnului. Trebuie să fim alături unii de alţii şi trebuie să credem că aici e nădejdea noastră, să credem în Înviere, astfel că mai avem o mângâiere când ai noştri trec dincolo. Ce v-a învăţat tatăl dumneavoastră, care a fost şi el preot. Cum v-aţi urmărit tatăl? Acum, la rândul dumneavoastră, aţi ajuns un preot iubit. Dar atunci când eraţi copil şi îl vedeaţi că merge la Biserică, că este preot?

Pr. Marius Pintican: - Cred că fiecare copil îşi priveşte părinţii ca pe un exemplu, ca un model pe urma paşilor cărora trebuie să păşească şi el. Pe mine tata m-a învăţat  abecedarul credinţei, mi-a vorbit despre Dumnezeu, în cuvânt şi în faptă. Fiecare copil, şi nu o spun doar eu, ajunge în viaţă ceea ce este, se realizează, nu numai prin puterile sale, ci în primul rând prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, dar şi prin rugăciunile părinţilor, îndrumarea şi sfaturile pe care le primim de la părinţii noştri. Pe ambii mei părinţi i-aş pune undeva printre icoanele sfinţilor din Biserică pentru că întotdeauna i-am privit ca pe un exemplu demn de urmat. Le mulţumesc pentru că m-au purtat şi mă poartă, în continuare, în rugăciunile lor, lucru pe care trebuie să-l facă orice părinte cu conştiinţa faptului că trebuie să dăruim copiilor noştri nu doar cele materiale ci investiţia cea mai bună, cea mai mare, trebuie să fie în educaţia lor, în educaţia creştinească. A le vorbi despre Dumnezeu, a-i învăţa despre Dumnezeu, că El este singurul care ajută orice om în nevoile sale şi la el trebuie să apelăm ori de câte ori suntem în necazuri şi în bucurii, pentru că Dumnezeu se bucură şi atunci când îi mulţumim. Mulţumiţi-i lui Dumnezeu pentru toate pentru că aşa este bine plăcut Lui, aşa cum spune Sfânta Scriptură.

Rep.: - Sunt şi rugăciuni de mulţumire, în cărţi găsiţi rugăciuni de mulţumire. Să mulţumim şi să le mulţumim şi părinţilor şi să le mai spunem din când în când, când sunt alături de noi, că-i preţuim, iar când au plecat dincolo să le mai spunem şi câte o rugăciune. În dragostea Sa nemărginită pentru noi, Iisus a murit ca un om, deşi putea să facă minuni, a murit ca un om, însă şi-a arătat dumnezeirea prin Înviere. Aici este dragostea Tatălui pentru noi, prin trimiterea Fiului pe pământ. Până când ajungem pe Drumul Golgotei - vă sugerez ca măcar o dată în viaţă, dacă puteţi să vă adunaţi nişte bănuţi, să mergeţi pe locurile sfinte pentru că veţi avea nişte trăiri aparte acolo. Oricum, noi în biserici parcurgem acest drum în fiecare Săptămână Mare. Dar până atunci, ajungem la Duminica Floriilor, când Mântuitorul intră în cetatea Ierusalimului şi este primit cu lauri şi cu flori.

Pr. Marius Pintican: - Duminica Floriilor să ştiţi că a fost precedată de o minune cu totul aparte. Este vorba despre învierea lui Lazăr din Betania, localitate aflată cam la 3 km de Ierusalim. Ştim din Sfintele Scripturi că Lazăr era fratele surorilor Marta şi Maria, unde Domnul poposea de multe ori în drumul său spre Cetatea Sfântă. Lazăr murise, era mort deja de patru zile, pus în mormânt, corpul deja intrase în putrefacţie. Evreii, cu toţii, puteau spera la o înviere a unui om din morţi până la maximum trei zile, după concepţia lor, după credinţa lor, sufletul omului rămânea în preajma corpului neînsufleţit încă timp de trei zile, iar a patra zi sufletul se întorcea în locuinţa morţilor, în Sh’ol, şi nu mai era nicio speranţă ca un om mort să învie din acel moment. Învieri din morţi au mai fost şi întâlnim în paginile Sfintei Scripturi, dar nicio înviere nu s-a petrecut aşa cum a înfăptuit-o Mântuitorul Iisus Hristos cu prietenul său Lazăr, o înviere după patru zile, când corpul era intrat în putrefacţie, corpul decedatului era înfăşurat după cuvintele Sfintei Scripturi în nişte feşe, de jur-împrejur, Domnul îl strigă pe Lazăr, el iasă afară, la cuvântul Domnului, legat de mâini şi de picioare. Minunea s-a petrecut în văzul multor oameni, mulţimea era extrem de entuziasmată de cum s-a putut petrece o astfel de minune. Vestea s-a răspândit imediat în tot ţinutul.

În ziua următoare, Domnul intră în Ierusalim, iar mulţimea entuziasmată de puterea vindecătoare a lui Iisus Hristos, l-a întâmpinat, înainte de a intra în cetate, cu ramuri de finic, cu ramuri de măslin, strigându-i osanale, care vine din ebraicul Hosia’na, care înseamnă „Doamne miluieşte!”, dar poate însemna alte cuvinte de laudă, de întâmpinare, cum am spune astăzi „Trăiască Regele” sau trăiască cel care venea în numele Domnului. Îşi aşterneau  la picioarele Mântuitorului, care intra smerit pe mânzul asinei în cetatea Ierusalimului, hainele şi toată lumea îl aclama. Motivul principal era învierea lui Lazăr din Betania, o minune cu totul şi cu totul aparte. Acesta a fost entuziasmul produs de minunea pe care Mântuitorul a făcut-o cu Lazăr, înviindu-l din morţi. Toată cetatea Ierusalimului i-a ieşit în întâmpinare şi l-a aclamat ca rege, însă ei îl aclamau ca pe un rege pământesc, gândeau totul din punct de vedere politic, că Iisus avea să-i izbăvească pe ei din robia romană, de asuprirea romanilor, şi avea să se instaureze marea împărăţie a părintelui lor, Regele David.

Hristos a înfăptuit această împărăţie, a adus, prin persoana Sa, împărăţia cerurilor în Cetatea Ierusalimului şi a instaurat o nouă împărăţie care nu va avea sfârşit, însă este vorba despre împărăţia sufletelor, împărăţia cerurilor, nu o împărăţie trecătoare ca această lume în care noi ne aflăm.  Important de reţinut este că intrarea Domnului în Ierusalim este o intrare triumfală pentru că se prefigurează, prin intrarea Domnului în Ierusalim, Învierea Domnului. Iisus Hristos Împăratul intră ca un rege în Cetatea Ierusalimului, triumfător, biruitor, aşa cum avea să păşească peste moarte, să biruiască moartea, însă nu oricum, ci într-un mod paradoxal gândirii omeneşti, murind pe culmea Golgotei într-un supliciu nemaipomenit, prin moarte pe Cruce. Însă, revenind la sărbătoarea Floriilor, este o sărbătoare a bucuriei, este o sărbătoare în care ne arătăm mulţumirea, recunoştinţa faţă  de Împăratul nostru care intră în Ierusalim, Regele şi Împăratul păcii. Cetatea Ierusalimului vedem că are aceeaşi traducere – Ieru vine de la rege şi salem sau shalom vine de la pace. Regele păcii intră în Ierusalim în toată această bucurie, în tot acest extaz. Şi, totuşi, cineva era trist. Domnul Iisus Hristos era trist pentru că, privind pe calea Floriilor către cetatea minunată a Ierusalimului, cum era atunci, zidită din blocuri mari de marmură albă, străjuită de zidurile cetăţii, plină de forfotă, de oameni care erau prezenţi pentru sărbătoarea Paştilor, a privit la Ierusalim cu jale şi a lăcrimat, spune Sfântul Evanghelist Matei, şi a spus: „Ierusalime, Ierusalime, cât am vrut să-i adun pe fiii tăi, aşa cum adună cloşca puii sub aripi, dar n-aţi vrut. Şi pentru că n-aţi vrut, iată, casa voastră se lasă pustie”. Cei din neamul său nu l-au primit, nu l-au cunoscut, deşi Dumnezeu li s-a descoperit pe tot parcursul Vechiului Testament, întreaga istorie a lor a prevestit cum va fi timpul şi care vor fi timpurile adevărate, semnele venirii lui Mesia, dar totuşi ei l-au refuzat. De aceea Domnul era trist. Şi mai era trist dintr-un motiv. Privind Cetatea Ierusalimului şi întreaga ei splendoare, a văzut, l-a atras privirea, la o culme, un vârf de deal, cu o formă ciudată, o formă care avea imaginea unui cap de mort. Era locul unde doar peste câteva zile avea să fie răstignit. Era Golgota. De aceea, în Duminica Floriilor, Domnul este trist pentru că El, ca Dumnezeu, cunoştea ce avea să se întâmple în zilele următoare, şi mai cunoştea şi privea la lumea care-l aclama acum, şi mare parte din aceeaşi lume care l-a aclamat în Duminica Floriilor, peste câteva zile avea să strige cu putere către Pilat să-l răstignească, să-l omoare prin răstignire pe Cruce ca pe un tâlhar. De aceea Domnul este trist. Este şi o lecţie pentru noi în Duminica Floriilor, să vedem, să primim mai mult înspre noi, la comportamentul nostru de a fi astăzi într-un fel şi mâine imediat să ne schimbăm, să fim chiar împotriva omului care ne-a făcut un bine şi să ne comportăm ca şi aceşti oameni care l-au întâmpinat astăzi pe Hristos şi mâine l-au răstignit. Este o lecţie pe care trebuie s-o învăţăm şi să medităm, în special în Duminica Floriilor, asupra acestui aspect. Este foarte important.

Rep.: - Vă aşteptăm cu mare drag, în Duminica Floriilor, la Biserică. Noi vom fi la Biserica Sf. Apostol Andrei de la Apollo, unde părintele va sluji, iar după Cuvântul de Învăţătură şi Sfânta Liturghie, va fi un concert de pricesne cu Ansamblul profesionist „Cununa de pe Someş”. De la ora 18.00, sunteţi aşteptaţi la Biserica de la Coroana unde Alexandru Pugna, managerul Centrului Judeţean pentru Cultură, va avea tradiţionalul concert „Lumina Învierii”, alături de Larisa Bozbici, dar şi alţi invitaţi. Vă invităm la ambele biserici, vă invităm în toate bisericile. Este important să fiţi în Biserică, să ascultaţi Sfânta Liturghie, să vă  bucuraţi de această sărbătoare, iar mai apoi, în Săptămâna Mare, în fiecare zi se întâmplă câte ceva, dar măcar joi, la cele 12 Evanghelii să fim prezenţi şi, de asemenea, Vinerea Mare la prohod şi, sâmbătă noaptea, la Înviere. Îmi amintesc, de când eram mic, cât eram de speriat când ascultam cele 12 Evanghelii şi drumul parcurs de Mântuitor. Să aveţi sănătate, să aveţi bucurii.

Pr. Marius Pintican: - Să aveţi un Post liniştit în continuare, o Săptămână Patimilor cu multă rugăciune, cu tăcere, cu meditaţie, cu mulţumire pentru tot ce face Dumnezeu pentru fiecare dintre noi, iar sărbătoarea Învierii să aducă în vieţile fiecăruia Lumina Învierii Sale pentru că mulţi dintre noi ne aflăm într-un întuneric al vieţii noastre, iar cel care ne poate lumina ne poate învia din greutăţile şi necazurile noastre este Domnul Hristos cel răstignit şi înviat.

 

Comentarii

07/04/23 17:00
Silviu

Pentru interviul prezentat in loc de comentariu cel mai bine se potrivesc versurile poeziei "Intre NU si DA" de Licuța Pântia:

Unii vor iubire, alții vor putere,

Unii doar un umăr pentru-o mângâiere,

Unii casă mare și mașină nouă,

Alții doar o umbră unde să nu-i plouă.

Unii să audă, alții să vorbească,

Unii doar o clipă cerul să privească,

Unii o moșie mare și bogată,

Uni-ar vrea o mamă, alți-ar vrea un tată.

Unii haine scumpe şi pantofi mai mulți,

Alţii vor picioare şi-ar umbla desculți,

Unii vor un munte, alții vor o mare,

Unii doar să aibă cele necesare.

Unii vor avere, faimă, bogății,

Alții sănătate pentru-ai lor copii,

Unii vor să aibă propriul răsărit,

Alții doar să uite ceea ce-au iubit…

Pelerini prin lume între nu şi da,

Fiecare suflet are rana sa!

Nu tot cel ce râde este fericit,

Cum nici cel ce plânge totul a sfârşit!

Luptă pentru tine, uşurează-ți chinul,

Iar de nu se poate să-ți accepți destinul,

Fii cu gânduri bune şi să crezi mereu:

Când nu vine nimeni, vine Dumnezeu!

09/04/23 16:21
vizitator

La fel de bine se potriveste drept comentariu si poezia Licuţei Pântia intitulată "Fii Om":

Nu injosi pe nimeni in viaţă
Si nici de sus la alţii nu privi,
Nu ignora o lacrimă pe-o faţă,
Poate-ntr-o zi pe faţa ta va fi!

Nu-l umili pe cel mai slab ca tine
Nu-i vina lui c-asa a fost creat,
Te vezi erou si lumea-ţi aparţine,
Dar uiţi ca scări nu-s doar pentru urcat!

Nu neglija, ascultă si răspunde,
O vorba care ţie-ţi pare fleac,
Poate salva pe cel care-o aude
Si poate-n deznadejde a-i fi leac!

Suntem egali, fii om cu fiecare,
Lasă frumos pe unde-ai să paşeşti
E-o lege-a vietii fără expirare,
La fel cum dai, aşa o să primesti!

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5