Uzul şi abuzul

În perspectiva drepturilor omului 60 de ani de la Declaraţia Drepturilor Omului, dată de Organizaţia Naţiunilor Unite

În existenţa noastră terestră există factori care dau un curs regulat acesteia şi alţii care, din contră, dereglează acest curs regulat al existenţei umane.

Aşa încât, în balanţa existenţei noastre, există cei doi poli: uz şi abuz. Uzul e polul pozitiv, e polul normal. Abuzul e polul negativ, e polul anormal. A uza de dreptul tău este a urma acel curs regulat al existenţei terestre. A abuza de dreptul cuiva este a deregla acel curs regulat al existenţei terestre.

A uza de dreptul tău, este forma ta normală de a intra în circuitul existenţial. A abuza este a te amesteca în dreptul altuia, este forma anormală de a intra în circuitul existenţial. În primul pol, cel pozitiv, există bunul-simţ. În al doilea pol, cel negativ, există tupeul. În primul pol, cel pozitiv, descoperim adevărul. În al doilea pol, cel negativ, descoperim minciuna. De fapt, redescoperim adevărul! De fapt, redescoperim minciuna! A uza înseamnă a te lupta pentru dreptul tău. A ta bate pentru dreptul tău. A abuza înseamnă a te abate de la dreptul tău. Uzul raţiunii ne confirmă acest lucru. Abuzul, ce nu poate fi al raţiunii, îl infirmă. Într-o junglă umană e foarte dificil să-ţi exerciţi dreptul tău uzual. În aceeaşi junglă umană, însă, e foarte simplu să recurgi la abuz. Oare, bunul-simţ îmi permite să-mi declin conştiinţa? Oare tupeul să fie capabil a perverti conştiinţa? În primul caz, răspunsul va fi categoric: NU! În al doilea caz, răspunsul va tot atât de categoric: DA. Uzul şi abuzul sunt doi termeni moşteniţi de la străbunii romani (usus – abusus). După cum s-a văzut, uzul este pozitiv, în care se încadrează bunul-simţ, iar latinul spune: „Bonus sensus usque in tempus, abscondet verba illius et labia multorum ennarabunt sensum illius”, adică: „Bunul-simţ ascunde până la un timp vorba lui şi buzele multora vor relata sensul lui”.

Iar abuzul este înfierat cu atâta energie de inegalabilul orator latin Cicero: „Quo tantem abutere patientiam nostra (Catilinae)?, adică: „Cât timp vei abuza de răbdarea noastră (Catilina)?

Într-adevăr, uzul exprimat prin bunul-simţ are un sens pozitiv, iar abuzul exprimat prin încercarea răbdării noastre are un sens negativ.

Oare de ce nu se aduce laudă uzului? Oare de ce nu se înfierează abuzul? Usque?= Până când? Ab odio!= Din ură!

Dar, tot Cicero spune: „Abusus tollit usus”, adică: „Abuzul suprimă uzul”.

Suntem, din păcate, confruntaţi şi în zilele noastre cu această situaţie; adică abuzul a suprimat uzul, fără a fi aduse reparaţiile necesare materiale şi morale.

Uzul înseamnă linişte, abuzul însă nelinişte.

Când se va pune capăt abuzului care a produs atâta nelinişte?

Binele este uzul. Răul este abuzul. Şi atunci ne întrebăm: „Usque?” = Până când?

Marele filozof latin Seneca spunea: „Absolutum illud humanae naturae, bonum corporis et animi, pacem contentum est”, adică: „Binele absolut al naturii umane este conţinutul în pacea corpului şi a inimii”.

De fapt, principiul de bază al metafizicii spune: „Ab universali ad particolare valet consequential”, adică: „De la universal la particular, consecinţa este valabilă”. Da, consecinţa este valabilă, când este vorba de uz, dar nu de abuz, când este vorba de lucruri normale, dar nu contrare, aşa încât din nou Cicero argumentează: „Contrariorum enim contraria sunt consequential”, adică: „Consecinţele unor lucruri contrare sunt şi ele contrare”.

Mă scuz sau refuz? Sunt două acţiuni care par a indica acelaşi gest. Dar nuanţele sunt totuşi diferite. Cauzele sunt variate. Scopul? În egală măsură!

Este un uz de abordare a unei situaţii bine motivate, în care eu, ca individ, pot lua în calcul două variante: fac uz şi mă scuz sau mi se întinde o cursă de a face un abuz dar refuz! Ambele răspunsuri sunt date la acelaşi uz, în funcţie de poziţia avută. Cel înclinat în a-l face, îl face, deşi e conştient că din acel uz, el face un abuz, iar cel ce e refractar la soluţia dată de acel abuz, îl respinge. Acel individ va spune: eu refuz! Poate fi un refuz mai superficial sau poate fi unul mai categoric. Cine e conştient că a făcut dintr-un anumit uz, un abuz, va spune: mă scuz! Dar vorba francezului: !Qui s’excuse, s’accuse”, adică: „Cin’se scuză, se acuză”! Sau, scuzând un abuz, italianul Macchiaveli spune: „Il scopo discolpa i mezzi”, adică: „Scopul scuză mijloacele”. Acest scop e un uz, care prin mijloacele avute la dispoziţie, spre a-l atinge, creează un abuz.

Un uz în exercitarea sa este intermediat prin uzufruct. Dar ce este uzufructul? Uzufructul este un drept acordat unei persoane, cu scopul de a face uz de un bun, care aparţine altei persoane şi pe care trebuie să-l restituie, la încetarea acestui drept, nerestituirea motivată printr-o atitudine subiectivă, de fapt, acaparatoare, fiind un abuz.

Aşadar, un uz poate fi definit, prin dreptul de a face uz de un lucru sau de o situaţie.

Un abuz, constituind reversul medaliei, semnificând încălcarea dreptului de a face uz de un lucru, de o situaţie.

Abuzul poate fi: unul de încredere, altul de drept.

Abuzul de încredere reprezintă, de fapt, înşelăciunea, care constă în arogarea unui drept asupra unui obiect încredinţat, spre păstrare sau spre utilizare.

Abuzul de drept reprezintă deja un delict care constă în exercitarea unui drept, cu ignorarea scopului său social sau economic. Deci, ceea ce e uzual, e categoric, natural, legal, iar ceea ce e abuziv, e în mod regretabil, arbitrar, ilegal. A uza este a face uz de ceva, în mod natural, fără a profita de o situaţie, de un titlu sau de putere.

A abuza însă este a face uz de ceva în mod exagerat, profitând de o situaţie, de un titlu sau de putere. A abuza înseamnă, deci, a-ţi aroga în mod fraudulos un bun, profitând de o situaţie dată, de un titlu, de putere, iar cel ce comite acest abuz este un uzurpator.

În fiecare an, la 10 decembrie, sărbătorim „Ziua internaţională a drepturilor omului”, dată de O.N.U. în 1948, an în care în România comunistă se operau deja abuzuri, uzurpator fiind statul, statul comunist, puterea comunistă.

Declaraţia 40/34 a O.N.U. din noiembrie 1985 spune: „Statele membre ale O.N.U. trebuie să încorporeze în legislaţia lor, care să prescrie abuzurile puterii, revăzând reparaţii (materiale şi morale) pentru victimele unor asemenea abuzuri.

Când se vor face acele reparaţii materiale şi morale Bisericii Greco-Catolice din România?

Cine împiedică punerea în practică a acestor legitime reparaţii?

Unde este pragmatismul noii puteri post-decembriste?

La aproape două decenii de la căderea comunismului, când persoane fizice sau juridice au intrat în drepturi asupra unor imobile, terenuri, bănci, de ce îi este rezervat Bisericii Greco-Catolice un regim aparte, un regim discriminatoriu? Pentru că această Biserică Naţională fu supusă unui genocid confesional?

La aniversarea celor şase decenii a Declaraţiei Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra Drepturilor Omului, care corespunde în timp cu actul de suprimare a Bisericii Greco-Catolice din România, se impun, în mod imperativ, acte normative corecte acestei instituţii naţionale.

Suprimarea Bisericii Greco-Catolice din România, de la 1 decembrie 1948, urmată la zece zile; 10 decembrie 1948 de proclamarea Drepturilor Omului, a constituit un semnal de alarmă pentru conştiinţele umanităţii!

Liviu Simion Pop

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5