Pe ultimul drum, cu Domnul IISUS în cetatea Ierihonului (5)

Excepţionala pildă a „omului de neam mare plecat într-o ţară îndepărtată spre a-şi lua împărăţia şi apoi să se întoarcă”, cerând socoteală robilor săi lăsaţi acasă, conţine –arătam- istoria întregii umanităţi, istoria mântuirii. În această vreme „a harului”, fiecare trebuie să căutăm să ne câştigăm mântuirea, aceasta fiind obţinută prin credinţa în IISUS, primind jertfa Lui la Golgota şi întăriţi spre o viaţă nouă cu cele şapte Taine ale Bisericii. Aşadar, viaţa aceasta este abia o viaţă sărăcăcioasă faţă de măreţia veacului ce are să vină, Împărăţia cerurilor şi pentru care trebuie să ne zbatem din toate puterile noastre fizice şi spirituale.
Putem astfel aprecia imensa rătăcire, întunericul în care se zbuciumă (fără să ştie) semenii noştri. Ei consideră adesea că „o viaţă avem” şi şi-o trăiesc mizerabil, în ceea ce socotesc a fi efemere plăceri, acumularea de bani, averi sau funcţii la fel de caduce ca înseşi vieţile noastre, lipsiţi fatal de perspectiva eternităţii.
Domnul IISUS a cunoscut foarte bine realităţile politice din acea vreme când a venit între noi. S-a folosit de fapte sau preocupări bine cunoscute celor de faţă, spre a fi perfect înţeles. Parabola aceasta putea să se imprime şi mai puternic spre înţelegerea ascultătorilor, întrucât Arhelau, fiul lui Irod cel Mare, a plecat şi el, după moartea tatălui său la Roma, să-şi ia însemnele domniei de la cezarul Augustus, iar „cetăţenii” cârtitori au trimis solie cezarului spunând că nu voiesc pe acesta ca domn al lor. Evenimentele avea să le relateze mai târziu Josephus Flavius în „Războaiele iudaice” (cap.II. 89-91). Arătăm acestea spre a arăta metoda folosită de IISUS spre o mai bună înţelegere.
Din cele relatate în Sfintele Evanghelii aflăm că IISUS şi ucenicii erau în drum spre Ierusalim. Era cel din urmă drum. Izbăvitorul lumii îşi înfruntă destinul, împlinind misiunea dată de Părintele ceresc: de a salva umanitatea de teroarea păcatului şi morţii, vestind alt veac. Era spre primăvară. Ca un păstor desăvârşit, Invăţătorul merge în fruntea discipolilor, care-l urmează temători, neînţelegând tot mai dramatica desfăşurare a evenimentelor. Dar, aşa se cuvine unui împărat adevărat: să fie în fruntea alor săi, să se jertfească chiar pentru ei. „Mai mare dragoste decât aceasta, ca cineva să-şi pună viaţa pentru prietenii săi, nimeni nu are”- spune Mântuitorul ucenicilor săi (conform mărturiei ioaneice).
Rolul de Învăţător al mulţimilor a trecut de acum. Apele s-au despărţit. Unii l-au primit pe Mesia, alţii nu L-au înţeles, chiar l-au hulit şi prigonit, iar mai-marii neamului au hotărât să-l omoare. Nebuni şi orbi! Cel ce a făcut minuni uluitoare, negrăite, Cel ce a poruncit morţii ca unei slugi, va face minunea cea mai măreaţă din istoria lumii: ÎNVIEREA proprie, a Fiului lui Dumnezeu în cea de a treia zi.