Mihail, un al doilea Iosif, ca cel din Vechiul Testament

Sinaxarele vorbesc despre bărbaţi şi femei, care cu virtuţile lor –credinţa, curăţia vieţii, curajul în faţa morţii- formează purpura şi gloria Bisericii. E bine şi frumos să facem aducere aminte despre ei acum, când suntem asaltaţi de dictatura vulgarităţii, de îdemnul spre o viaţă dobitocească, dezordonată. Să ştim că se poate vieţui şi altfel, adică frumos, în curăţenie, cinste şi demnitate.
Acest Mihail despre care vom vorbi astăzi, s-a născut în veacul al nouălea, într-o familie de oameni foarte bogaţi şi creştini din Siria, ce ţinea de imperiul Bizantin. Era deosebit de frumos la chip, strălucitor, dar el nu a luat seama la toate aceste daruri ale trupului, dorind a se mântui şi a ajunge în împărţia cea cerească, unde bucuria şi fericirea nu au sfârşit. De îndată ce părinţii săi au murit, el a împărţit averea săracilor şi a plecat la Ierusalim în pelerinaj, hotărându-se, ca foarte mulţi alţii din acea vreme, să se facă monah, alegând viaţa îngerească în locul celei lumeşti şi trecătoare. A intrat în Mănăstirea „Sf. Sava cel Sfinţit” din Ierusalim şi a dus o viaţă de postiri şi rugăciune, încât trupul lui cel frumos de altădată s-a făcut palid şi uscăţiv.
Într-o zi, Mihail a fost trimis de egumenul mănăstirii la târg cu ceea ce lucrau de mână călugării spre ale vinde, căci din lucrul mâinilor lor („rucodelia” – în slavonă) trăiau el şi fraţii lui.
Pe vremea aceea –secolul al IX-lea, ziceam- Ierusalimul era sub stăpânirea arabilor. Pe cale s-a întâlnit cu eunucul reginei din Arabia, care a fost trimis de stăpâna lui („poamă bună”) cu poruncă tainică să-i afle un bărbat chipeş. Văzându-l pe Mihail, eunucul i-a cerut să vină la regina lui să-i arate ce au lucrat fraţii lui, spre a le vinde. Fără să bănuiască, omul s-a dus. Îndată ce l-a văzut regina, gânduri pătimaşe au năvălit-o în mintea ei şi a început a-i vorbi fără ruşine despre plăcerile lumeşti de care Mihail a fugit încă din tinereţe.
Ca un al doilea Iosif din Vechiul Testament, care a refuzat-o pe neruşinata soţie a lui Putifar, Mihail, cel frumos la suflet şi la trup, a respins-o pe regină cu blândeţe, dar şi cu toată hotărârea, arătându-i cine este şi căutând chip să fugă. Mânioasă peste poate, regina a poruncit să fie bătut cu trestii şi adus apoi în faţa regelui sub acuza mincinoasă că ar fi hulit credinţa mahomedană. Pe acea vreme, ca şi acum, aşa ceva era un pretext spre a se pedepsi cu moartea. I s-a propus lui Mihail să treacă la mahomedanism spre a-şi salva viaţa, dar el a refuzat categoric.
I s-a dat atunci să bea o otravă puternică spre a-l omorî, dar el a rămas cu desăvârşire sănătos. Văzânda acestea, regele a poruncit să i se taie capul în centrul Ierusalimului. Fraţii lui călugări au luat apoi trupul mucenicului şi l-au îngropat cu cinste în mănăstirea lor. Curajosul Mihail a câştigat astfel cu glorie Împărăţia cerurilor, pe care o dorise atât de mult din tinereţe, fiind pildă înaltă de cinste şi bărbăţie pentru creştinii din Ierusalim şi pentru fraţii lui. Şi nouă peste veacuri.
„Astfel vestit-a Domnul,
De la un capăt a lumii la celălalt,
Că năpraznica moarte pe-un sfânt
Niciodată nu-l ucide,
Ci îl încununează cu slavă
Şi pretutindeni vesteşte numele său
În amândouă Bisericile,
A celei Biruitoare din cer
Şi a celei Luptătoare de pe pământ.”

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5