Menuţ Maximinian: Unde fuge biata limbă română ?

Nu mai sunt la modă “franţuzismele” personajelor lui Alecsandri, ci „anglicismele”, „spaniolismele” şi „italienismele”
Trăim vremuri în care anglicismele sunt la mare modă, mai ales după pătrunderea, până la sufocare, în viaţa noastră a reţelelor de socializare până în cel mai izolat cătun al ţării. Softurile unor reţele au o traducere proastă în limba română, astfel încât, vrând-nevrând (totuşi, să recunoaştem, nu suntem forţaţi), apelăm la engleză, pe care încercăm s-o asimilăm şi pe care o pocim în fel şi chip. Nu mai avem pauză de cafea, ci coffe-break, nu mai avem cursuri ci training-uri, nu mai avem duminică ci weekend, şi lista poate continua. Suntem la fel ca personajele lui Alecsandri care poceau franceza, în frunte cu Chiriţa şi al ei Guliţă care aducea mari satisfacţii mamei exeminatoare când îi testa cunoştinţele (“furculision” în loc de “furculiţă” şi “fripturision” în loc de “friptură”, sunt câteva dintre “franţuzismele” aplaudate de “cuconiţa cu fasoane”). Şi, poate, la fel ca Alecsandri, ce-a surprins perfect societatea în care trăia, unde snobii se dădeau mari francofoni, am putea să exploatăm şi noi, în creaţiile literare, acest aspect. Însă, cred că este de datoria scriitorilor să păstreze cât mai curată limba, care este pocită şi la televizor, care nu mai este vorbită corect nici măcar de conducători (că doar acordurile de gen nu mai au importanţă), care este invadată de românii noştri care, după câteva luni petrecute în străinătate, vin acasă şi, vezi Doamne, şi-au uitat limba, pocind-o cu fel şi fel de „spaniolisme” şi „italienisme”. Episcopul Macarie al Europei de Nord spunea că în fiecare ţară există o mică Românie pentru că se află oameni din toată zonele, putând reconstitui provinciile noastre. Ce păcat, însă, că unii nu mai vorbesc româna cu copiii lor, astfel încât, odată cu o generaţie, se pierde transmiterea acesteia, nepoţii venind în vacanţe la bunici şi înţelegându-se cu aceştia prin semne. Ce poate fi mai trist? Este păcat că nu înţeleg că o limbă vorbită în plus este un punct câştigat pentru copil şi, dincolo de toate, trebuie să recunoaştem că, dacă-şi abandonează limba şi nu o predă, ca un testament, mai departe, nu este cu adevărat român. Preşedintele Academiei, Ioan Aurel Pop, spune că "nu poţi fi român dacă nu vorbeşti româneşte, deşi poţi vorbi româneşte fără să fii român". Tocmai de aceea, măcar eu încerc să promovez în scris limba curată a poporului meu, fără anglicisme, însă, dacă se poate, cu cât mai mult neologisme şi regionalisme de o frumuseţe rară care, din păcate, dispar odată cu bunicii noştri.
Menuţ Maximinian, fragment de Ziua Limbii Române din ancheta "Cât de dulce e limba în care scrieți?" propusă de Olimpiu Nușfelean pentru revista Mișcarea literară