Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Cluj

Medalion 80. Horia Bădescu - Poeme

Ca un vis a trecut, ca o boare

de vânt, când tăcerile-s coapte

şi-n ţărâna gravidă de noapte

înfloreşte un spin de răcoare

şi e gândul bolnav de uitare

şi cuvântul e gângav de sine

şi te-ntrebi dacă-n ce nu mai vine

înfloreşte un spin de răcoare.

Cade-n ape un strop de sudoare,

cade-n tine un secol caduc,

înapoi toate căile duc

sângerând într-un spin de răcoare.

         Doar pustia dă mugur şi floare.

         Ca un vis a trecut, ca o boare.

 

 

*

De la răsărit  la apus...

cât de lungă o zi,

cât de scurtă-ntâlnirea cu tine!

Abia dacă poţi  să rosteşti,

precum pruncii,

începutul cuvintelor.

Abia dacă îţi este îngăduit să-ţi aminteşti

întrebările simple

şi niciodată răspunsurile.

Şi niciodată în stare să afli

cine-i acela pe care-l găzduieşti

în fragila-ţi alcătuire

din care se-nfruptă ele,

nesăţioasele, devoratoarele,

clipele,

nesfârşite-n fulgerarea eternităţii lor

unde ademenite-ţi sunt

bătăile însângeratului ornic

al inimii!

De la răsărit la apus

facerea de fiece zi,

respiraţia lumii amestecată-n murmurul

şi plânsetul ei.

 

*

Lungi coline ;

unde sfârşesc, cine mai ştie ?

Cine mai ştie sufletul tău unde sfârşeşte ?

Lungi coline

murite de vii.

Lungi coline

copleşite de zile şi nopţi,

drumurile numai Dumnezeu le cunoaşte.

Lungi coline

unde vii să-ngenunchi

pe pragul unei zile

fără întoarcere.

           

 

*

O lucire

în ochii amurgului

- e tot ce rămâne;

pe zidul de umbră,

mâinile-nsângerate

ale măcieşului

şi clepsidra vântului

la căpătâiul clipei de-acum

- ce  rămâne.

In neuitarea uitării

sămânţa a ceea ce

nu se va mai naşte nicicând:

trupul tău,

veşmântul pe care duminica-l îmbrăca

Dumnezeu.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

*

Dă har cu harul gurii, gurii mele,

cum vremii numai vremea-i dă măsura,

cum lucrurile ca să fie-n ele

pe gura morţii moartea-şi pune gura!

Căci tot mai grea rostirea mi se face,

se-aşază peste mine anii, ternii ;

prin fumegarea zilelor opace

trec lebedele negre ale iernii.

Incet, încet, învăţ să nu mai fiu,

încet din cântec mă întorc în oase,

în orologiul limbii e târziu

şi alfabetul a pământ miroase ;

            dă-mi har cu harul tău, de ai puterea!

            De-o vreme creşte, neoprit, tăcerea.

 

 

 

 

 

 

 

 

*

Atîta frumusețe în jur,                                                                                                       atâta liniște,                                                                                                                            atâta împăcare  cu sine!                                                                                                          Parcă nimic n-ar pândi,                                                                                                        parcă nimic și  nimeni n-ar veghea                                                                                                             în nevăzutele răului.                                                                                                                                                  În necuprinsul din care năvălește lumina                                                                                            numai tăcere și răsuflare divină.                                                                                               Toate sunt în cuviința                                                                                                deplină                                                                                                                                             a vieții și-a morții!

 

 

 

 

*

A fost cândva, demult, într-o vară,

ningea cu lumină, lăspături,

Dumnezeu adormise alături

într-un lan aurit de secară.

Apoi se făcuse de umbră amară,

de târziu se făcuse şi de omături,

uitarea ne-ngropa pe de lături

într-un lan aurit de secară.

Amurgise amurgul de pară

pălită-n obrazul ţărânii;

te-mbăiasem în lacrima pâinii

într-un lan aurit de secară.

Rai după rai ne fusese povară;

a fost cîndva, demult, într-o vară.

Poate fusese amiaza aceea cosită,

poate mâinile mele căzute-n ispită

şi-n tăcerile ce se cuminecă,

poate ne uitasem într-o altă duminecă;

înfloreai ca o lacrimă, ca o răsură

sărutată de noapte pe gură,

erai de răscoală şi de furtună,

de apă de râu, de lumină de lună,

miroseai a iarbă, miroseai a pământ,

miroseai a ploaie şi-a somnie de vânt,

a rai miroseai şi-a gutuie,

a toamnă bătută pe suflet în cuie,

a bărăgan după viscol, a ger şi a nea,

miroseai a inima mea,

a pâine dospită, a miere şi-a ceară

a sudoare de înger şi-a fiară

a păsări înecate în cer, a pustie,

miroseai a ce n-o să mai fie.

Şi se făcuse lumea de tămâie

şi trupurile ne ardeau de ger,

şi ne rugam cărare să rămâie

pe unde urcă Dumnezeu la cer

şi numai ceasurile să se-amâie

cu îndoita sângelui bătaie,

că lumea se făcuse de tămâie

şi carnea se făcuse de văpaie.

 

 

 

*

Doamne, lasă păsărilor cerul,

Doamne, lasă peştilor pârâul,

lasă  vântului să-şi ţină frâul,

lasă frigului să-şi ştie gerul,

 

lasă, Doamne, firea să se-nfire,

lasă mintea să rămână-ntreagă,

gura fetelor să fie fragă

şi de lacrimi ochiul să se mire,

 

lasă soarta să-şi urmeze soarta,

lasă râului să-şi curgă valea,

lasă drumului să-şi afle calea,

lasă morţii să-şi ajungă moartea,

 

lasă, Doamne, omului femeia,

lasă-i, Doamne, pruncului părinţii,

lasă-i vânzătorului arginţii,

dar luminii lasă-i Galileea!

 

 

 

 

 

*

Ne facem cuib ca pasărea din cer

şi ne iubim, carne vroind pre carne ;

din trupurile noastre care pier

trudim un semn, ca vremea să nu sfarme

ce-am dus în noi. Să nu pierim. Ne-nşală

lumina din sărace amintiri ;

din trunchiul putred, răsturnat de boală,

sămânţa urcă alte-alcătuiri.

Ce-a fost al undei nu se mai întoarce,

nici murmur, nici culoare, nici avânt ;

sub clipa care-ncet, încet ne toarce

ne scade umbra pururi pe pământ

            şi doar cuvântul ne rămâne fiu,

            celui pierdut să-i dea conturul viu.

 

 

 

 

Lucian Perța

 

HORIA  BĂDESCU

(după poezia Doamne, lasă păsărilor cerul)

 

Doamne, ia-ne-odată din preaplinul

grijilor ce zilnic le avem,

ia-ne rugăciunea cât suntem

încă apți să îndurăm pelinul,

 

ia-ne, Doamne, toți aleșii care

ne-au promis și n-au făcut nimic,

prin furci caudine*, cum să zic,

să îi treci, pe rând, pe fiecare,

 

ia-ne, Doamne, zilele cenușii

și ne dă și altele, cu soare,

ia-ne nepăsarea ce apare

când vorbim de cine ni-s strămoșii,

 

ia-ne, Doamne, toți oportuniștii

ziși „băieți deștepți” ce ne-nconjoară,

ia-ne tot ce crezi că-i rău în țară,

dar, te rog, păzește parodiștii!

 

*cuvintele scrise cu aldine reprezintă sau fac referire la titluri de volume ale autorului

 

 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5