Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj

Ioan Cioba, Ghemul ischemic

Ioan Cioba (n. 1967) e un poet care a parcurs deja o lungă etapă de recluziune interioară și luptă cu asperitățile cuvântului. De la debutul său din 1999 cu Treizecișitrei, el s-a aflat mereu în căutarea unei formule lirice care să-l reprezinte cel mai bine. Eul liric s-a simțit asediat, programat, deturnat spre alte direcții și accepțiuni identitare, marcate de volumele de versuri Nopți la Viișoara/Nuits à Viisoara (2001), Ioan din satul Păgânilor (2013), 7 trepte în Steiniger/7 steps in Steiniger (2021), și chiar din încercarea de roman Scrisori din Regatul Pustnic (2020), din care turnura unei înfățișări rebele a alternat cu oaze de reveniri și recuperări ale propriului chip asaltat de himere. În cele din urmă a îmbrățișat ipostaza sumbră, deviantă, a unui destin asediat de umbre, tăceri, ascunzișuri, rătăciri, cu și fără firul salvator al Ariadnei, lăsându-se derulat ca un ghem de întrebări, solitudini, derute. Figura eului creator ia aici înfățișarea unei retorici a spaimei, a fricii, a rătăcirii și a ascunderii în spațiu (marea viforoasă), în timp (mizericordiile rezultate din părăsirea „urmelor cerului”), într-o terestritate sfâșiată de umbre și întrebări din ce în ce mai grele. Părăsirea spațiului transmundan are efecte devastatoare asupra poetului călător prin labirintul nimicniciilor omenești, mai ales că ghemul protector sau salvator a devenit un „ghem ischemic”, străbătut de slăbiciunile trupului, devenit din ce în ce mai mult o povară a tranzienței și tot mai dificil de stăpânit. Poetul se definește pe sine ca un ins aflat la „ultimul nod”, la o răspântie alunecoasă și greu de identificat. Poetul se simte invocând marea cețoasă, labirintul epuizant, canalul înfundat, lumina „vânătă după ploaie”, liniștea care înnoptează în ziduri și, mai ales, „miezul fierbinte al fricii”, care reduce raza orizontului, sporind spaimele invadatoare. Câmpul lexical al alter-ego-ului se subțiază mereu apelând la metafore ale insolitării, ale insuccesului și eșecului, ale singurătății. Tânărul călăreț de altădată traversează „pe rând toate câmpiile/ în căutarea hergheliei plecate”, făcând loc angoasei și neputinței. Versurile care se derulează marchează spațiul înghețat al simțirii, mâinile reci, frânturile de catarge, malformațiile cuvintelor, asfințitul care „sporește rece peste creștetul/ catargului meu”. Sentimentul crepuscular al universului se instituie încă de la poezia care deschide volumul, proclamând vulnerabilitatea ființei și nimicnicia luptei cu intemperiile vieții, „când ai un scut/ atât de fragil cum e trupul/ spaimele mătură des/ toate urmele cerului”. Așa cum afirmam mai sus, vocea firavă a poetului se sustrage exercițiului teluric, năzuind la o transcendență morală sau religioasă fără să poată marca decât incapacitatea ontologică de a reface păinjenișul de „noduri și semne”, ca la Nichita, care să poată birui invazia neantului. Unitatea lumii primește lovituri de grație, omul trăind incapacitatea organică de a depăși  sentimentul inutilității. Până și cuvântul e învins de mecanica secolului, de „automatul de versuri” care distruge fiorul liric al originalității. E bine să recitim această poezie spre a vedea impasul în care se găsește omul și atotputernicia creației într-un timp al eșecului asumat: În automatul de versuri/ pot strecura numai cuvinte/ rotunde și plate/ celelalte/ sunt pline de malformații/ unele au venele umflate/ și toate bâzâie sfidător/ și toate luminează negru/ în mijlocul rece și peste măsură/ nedumerit al pumnului meu” (Ghem de cuvinte). Toate aceste multiplicări ale ghemului (reprezentând ființa întreagă, puternică, rotundă, adunată în tărie) în Ghem nostalgic, Ghem de gheață, Ghem târziu, Ghem nocturn, Ghem refugiat, Ghem ghimpat etc. sugerează un eu ținut în captivitate, un ghetou al cuvintelor, un Auschwitz al ideilor arestate, retezate, amenințate. Avem de-a face cu un adevărat lagăr care a luat locul mundaneității, normalității, traiului liber, neamenințat de expierea înainte de termen: „toate acele lucruri/ amânate până spre asfințit/ țes coconul în care spaima/ crește ca monștrii copilăriei” (Ghem târziu). Pe de altă parte, se instituie sentimentul ucigaș al uniformizării („identic arată toate”), iar normalitatea e alungată și strivită în orice împrejurare („nu mai e liniște/ nici în cel mai adânc loc al meu”), ceața amenință a lua în primire totul. Semnele nopții accentuează neliniștea și nesiguranța, imaginea ghemului ischemic invadează viziunea, un plâns fără îndurare penetrează spațiul, inducând eului poetic vulnerabilitatea: „pendulez confuz între surâs și grimasă”. Surâsul a dispărut și a rămas doar grimasa, pipăind corporalitatea distrusă a trupului, intrată în zodia unei reducțiuni periculoase: „oare cum vom putea muri toți/ într-un sigur trup?”, restricția timpului și spațiului obligă la chircirea trupului, izbit de valurile potrivnice „ca un buștean în derivă”, restrângerea câmpului semantic la adjective și imagini sumbre, sugerând semnele unui sfârșit iminent. Mereu în conflict cu normalitatea, anulând starea de inocență a insului, poezia lui Ioan Cioba anunță „bezna fricii”, angoasele tutelare ale nopții, vizuina destinului, ploaia strâmbă, urletul mut, „nicio lumină, nimic viu”, chiar „oftatul blocat” sugerând în ultimă instanță expierea ființei, ajunsă în incapacitatea de a mai riposta. Imaginea unei ultime încercări va fi înlocuită de restriște, deznădejde, de invazia solitudinii: „solitudinea crește cât un țărm”. Dispunând de mijloace specifice, poetul Ghemului ischemic (Școala Ardeleană, 2022) ajunge să ridice boala la rang de principiu universal, ca singurul lucru care ne-a mai rămas „în tâmpla simfonică a războiului”.

                                                                                                         

Mircea Popa

 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5