Între fala lumii şi gloria cerească

Există făclii care nu se sting...

„Ca un cântec de sirenă / Lumea-ntinde lucii mreje;

Ca să schimbe-actorii-n scenă / Te momeşte în vârteje.

Tu pe-alături te strecoară /Nu băga nici chiar de seamă,

Din cărarea ta afară /De te-ndeamnă, de te cheamă

Tu rămâi la toate rece.”

(M. Eminescu-Glossă)

Cum este cu putinţă să-i placă generalului să fie sergent, împăratului slugă, directorului funcţionar de rând, omului sănătos să fie bolnav, celui liber să fie sclav? Firescul naturii este creşterea al sufletului înălţarea, iar al omenirii ascensiunea şi nu invers. Spre mănăstiri urcăm, spre cele bune înălţăm gândurile, fapta şi fiinţa.

Înfricoşată responsabilitate şi măreţie este dată misiunii unui preot în lume: a fi mângâiere şi călăuză spre cer bogaţilor şi săracilor, analfabeţillor şi savanţilor, păcătoşilor şi drepţilor, omului de rând şi împăratului. Ei sunt ca peştii mărilor, care trăiesc în apa sărată sau poluată şi totuşi rămân dulci, liniştiţi într-o lume furtunatică şi duşmănoasă adevărului şi dreptăţii, „Părinte sufletesc- spune Alphonse de Lamartine- martor şi sfătuitor, chemat ca reprezentant divin în toate actele solemne ale vieţii...care nefiind de nicio treaptă socială, ţine deopotrivă de toate clasele, al cărui cuvânt cade asupra inimilor cu autoritatea unei misiuni Dumnezeieşti.”

Lumea şi altarul... Totdeauna între cele două elemente a existat o potenţială tensiune. Grigore de Nyssa, Ioan Gură de Aur, Jan Nepomuk şi alţii - ceartă cu asprime trufia şi abuzurile împăraţilor, iar împăraţii cad pe gânduri ştiind că aceia sunt oamenii lui Dumnezeu, fără meschine interese mundane. Nici deputat, nici primar, nici preşedinte de ţară ori împărat şi rege nu este mai presus de măreţia unui smerit preot din cătunul Găureni de pildă (pe lângă Târlişua) ori alt sat uitat de lume. Sărăcia lui îl face asemenea dumnezeieştilor apostoli. Aceasta, fiindcă preotului i s-a dat să facă ceea ce nu poate face nimeni din lumea măririlor omeneşti. Şi nici înger din cer, căci el iartă păcatele noastre, cheamă Duhul Sfânt şi astfel HRISTOS se întrupează euharistic în sfintele altare, ca apoi să ni-l dăruiască nouă ca merinde a vieţii eterne. Ne conduce de la Botez până la mormânt, e lumină în lume, „sarea pământului”, apostolic trimis al Fiului lui Dumnezeu în întunericul veacului nostru. Călăuzeşte şi îmbărbătează, chemat să fie „prieten al lui Dumnezeu. „Voi sunteţi prietenii Mei -zice HRISTOS discipolilor Săi la Cina cea de Taină- dacă faceţi ceea ce vă poruncesc”(In.15.14) Prin diaconi, preoţi şi episcopi există Biserica lui Dumnezeu, cum ne încredinţează şi Apostolul Pavel, corăbierul Domnului. „Iar cei care în lume vor fi îndrumat pe cei mulţi, vor străluci ca stelele în Împărăţia cerurilor”- spune acelaşi vajnic atlet al lui HRISTOS. Şi ce ar fi lumea fără Biserica Lui Preasfântă, dacă nu o arenă pentru fiare cu aparenţe omeneşti?

Atunci cum ar fi cu putinţă să părăseşti atâta măreţie pentru ceva mult mai mic: cinstea lumească, puterea ce se circumscrie unui târg-urbe ori unei comune, răsplată salarială ori faima spulberată de vânt? „Ce plăceri, bogăţii şi onoruri ai putea să-mi dai tu, împărate, în locul Împărăţiei cerurilor, a lui HRISTOS şi vieţii veşnice?”- spuneau eroic primii creştini, râzând de „ofertele” tiranilor. Ce sunt plăcerile efemere, averile pe care le părăsim plecând de aici, pohvala(slava) trecătoare?

Istoria este plină de bogaţi care au lăsat toate şi au intrat în mănăstiri, de fecioare şi tineri care au dispreţuit plăcerile dobitoceşti ale lumii, de împăraţi care au lăsat tronuri spre a deveni smeriţi monahi într-o mănăstire. Cu ce ne poţi deci amăgi, „amărâtă şi săracă lume”? – (precum se dăolea Dimitrie Cantemir, domnitorul moldav, în „Divanul şi gâlceava înţeleptului cu lumea”)- când ne amăgeşti cu acestea?.

-Dă-mi, domnucule dragă, verigheta aia a matale, ca să ţ-o dau pe asta mare şi frumoasă!

-Care? Aia suflată pe dinafară? zic. Lasă-ţi ţie aşa bogăţie, să te foloseşti de ea!

Hăzos ar fi ca preoţii să intre şi în funcţii publice, precum ştim prin ţară destui cu „aspiraţii” lumeşti. Ai auzi „horbe” de felul:

-La cine te-ai spovedit, Ioane?

-Apăi la do’nu primar. Da’ tu?

-Io la do’nu senator.

- No aşe!

Nu e nevoie ca Bartolomeu -vajnicul arhiepiscop şi mitropolit- să se scoale din mormânt şi să ne certe, fiindcă de două mii de ani se cunoaşte că Cezarul şi Altarul n-au amestecare, deşi-s în stăpânirea lui Dumnezeu deopotrivă.

Mi se va spune că oare n-oi fi auzit de cazuri proxime, când tentaţia lumii a fost decisivă? Negreşit că da, însă i-am deplâns, văzându-i abandonând adevărata slavă, pentru nişte mărunţişuri, ca apoi să ajungă să-şi blesteme alegătorii.

Cuvine-se a vorbi (pe scurt) nu doar despre măreţia cerească a slujirii preoţeşti, ci şi despre imensa, înfricoşătoarea, cutremurătoarea responsabilitate a urmaşilor apostolilor la sfintele altare. Grijă neadormită şi nesomn are preotul pentru fiecare suflet al turmei sale, căci pentru fiecare are să dea seamă. În lume ne mai descurcăm cu fiscul, cu

inspectorii, cu DNA-urile şi ANI-urile acestei lumi, dar când ne vom afla în faţa lui Dumnezeu, noi, care ne zicem creştini, vom fi copleşiţi şi toate scuzele şi întrebările cutezătoare ne vor rămâne în gât nerostite.. Iar profetul Ieremia, propovăduind cuvântul Domnului, spune: ”Blestemaţi sunt păstorii care risipesc oile turmei Mele”, iar Sf.Ap.Petru scrie despre jundecata ce „începe de la casa lui Dumnezeu” (I-4.17). Cui i s-a dat mult, mult are de răspuns. „Sluga care n-a ştiut (şi a făcut rele-n.n.), va fi bătută puţin, dar aceea care a ştiut, va fi bătută mult”(apud Lc.47-48)- ne zice Mântuitorul binecuvântat. Grele păcate sunt să umble cineva după averi, după”câştig urât” (Is.), după deşertăciuni, comiţând adultere, abuzuri şi răutăţi. Uităm că sunt fraţi mai slabi, care se smintesc. Dar cu atât mai de neîngăduit şi înfricoşate păcate sunt acestea preoţilor, socotind că apostolatul e o profesie între altele şi un prilej de huzur şi câştig. Asupra Bisericii sunt aţintiţi toţi ochii, presa şi toată media, speculând adesea din afara Bisericii şi bucurându-se când ne arată cu degetul, neiertători pentru fiecare vorbă, ieşire şi faptă. Dacă noi creştinii iertăm cu drag micile ori marile scăderi omeneşti ale celor care ne dau iertarea de păcate sub patrafir, duşmanii neadormiţi ai Bisericii nu au nici milă şi nici dragoste. Iar „diavolul, ca un leu răcnind caută pe cine să înghită”- zice Sf.Ap.Pavel. Şi cu deosebire ar înghiţi întâi pe păstorii turmei. Nici preoţimea, nici Biserica în integralitatea ei nu sunt scutite de viscolul încercărilor, ispitelor, suferinţelor „Iată, Satana v-a cerut ca să vă cearnă ca pe grâu”- le destăinuie Domnul IISUS ucenicilor(Lc.22.31-32). Neadormitul vrăjmaş face aceasta până azi, ispitind, amăgind, înşelând. Păcatele noastre cheamă pe vrăjmaşul din beznă, căci altfel nu are putere.

De aceea, iubite cititorule şi cititoare, întâlnind în căile tale orice preot, bucură-te cu bucurie mare şi cu drag să-l onorezi, iar de este vreme, să primeşti bnecuvântare, socotindu-l ca pe îngerul Domnului, ca pe un Apostol preaiubit al lui HRISTOS în acest veac neguros. Şi să te cutremuri de urieşeasca responsabilitate ce o are acela pentru noi în faţa cerescului şi Dreptului Judecător, căci Judecata Universală de la Casa lui Dumnezeu va să înceapă, spre negrăita cutremurare a noroadelor, care văzănd teribila severitate a judecăţii îşi vor zice:”Doamne, dar cu noi ce va fi, dacă cu aceştia s–a întâmplat astfel?” Pentru aceea, Sf Ioan Hrisostomul ori Sf. Vasile al Cezareei capadociene şi mulţime de alţii se înfricoşau să devină preoţi alegând mai bine să se ascundă.

„Cunoscându-mi micimea şi păcătoşenia şi neînţelepţirea, s-ar cuveni să tac pentru totdeauna”- dragă cititorule- (precum scrie Sf.Ioan al Damascului)- „dar când asupra Bisericii lui HRISTOS se abat vijelii....” trebuie să ne îmbărbătăm unii pe alţii cu creştinească iubire. De aceea, spunem fraţilor noştri întru Domnul să creadă cu tărie că până la sfârşitul veacului vor fi între noi lămpi veşnice, făclii care nu se vor stinge niciodată, fiindcă poartă cu credincioşie lumina lui HRISTOS, Împăratul cel fără de moarte.

prof. Vasile Găurean