Icu Crăciun: Profesorul

Motto: „Bătrân sunt, dar iubirea m-a prins în capcană.
Acum buzele tale îmi sunt şi vin şi cană”.
(Omar Khayyam – „Singurătatea omului”)

La cei 58 de ani, profesorul universitar Petru Nicoară s-a îndrăgostit lulea de-o studentă de-a lui căruia ar fi fost în stare să-i mănânce grăunţe şi din palme. Om cu prestanţă, bine văzut în mediile universitare, căsătorit, cu doi fii, la rândul lor însuraţi, aşezaţi la casele lor, cu urmaşi, deci având şi nepoţi, bietul om a căzut pradă în mrejele dragostei, lucru rar întâlnit printre dascălii de etatea lui. Taina aceasta nu a destăinuit-o nimănui, a păstrat-o în sine, zăvorâtă în tăcere cu o sută de lacăte, asta pentru că orgoliul şi raţiunea sa n-a rezistat ispitei intrată în viaţa sa pe uşa din dos. „Oare aceasta bate la uşa fiecărui om?” se întreba în miezul fiinţei sale, notându-şi în „Jurnal” toate transformările prin care trecea. Statuie de piatră să fi fost, dar dacă i-ai fi văzut trupul gol, venusian, ai fi înviat pe loc. Evident că nevastă-sa l-a mirosit, şi-a dat seama că ceva nu-i în regulă cu el, însă nu l-a chestionat cum făcea cu ani în urmă. Nici întrebarea aceea nu i-o mai punea: „Dragule, de ce scrii epistole atât de lungi prietenului tău?” Ea a continuat să-i ducă la poştă întinsele lui scrisori adresate poetului Calomfirescu, căruia a început să-i mărturisească primele disfuncționalități din căsnicie, „pentru că numai el va şti ce să facă cu ele după ce va trece în lumea umbrelor”.
În perioada aceea, un coleg de catedră spunea despre ochii săi – nu fără o uşoară ironie - că „radiau o inteligenţă machiavelică”, făcând apropo la privirea lui pătrunzătoare ca un sfredel cu cap de vidia, şi că nu se putea compara cu mulţi dintre semenii noştri în privinţa vastei sale culturi stăpânind bine greaca veche şi latina, - din păcate, limbi moarte - lucru tot mai rar întâlnit la cărturarii noştri.
Cum a intrat Sidonia – toată facultatea o cunoştea de Sidi - în rezonanţă cu el nu-şi aducea precis aminte. Cert este că această fată, înzestrată cu o senzualitate nemaiîntâlnită, cu pielea ei fină şi catifelată, fără cusur, i-a împrospătat sângele, predându-i-se cu totul, mintea-i înfierbântată nepermiţându-i să-şi controleze instinctele primare. Preocupările sale s-au schimbat radical. A început să-i dedice săptămânal câte un poem pe care ea îl lua cu degetele sale subţiri cu graţia-i ştiută doar de el şi-l strecura în poşeta-i încăpătoare, plină de mărunţişuri femeieşti: rujuri, unghiere, cutii cu rimeluri şi farduri, pixuri, creioane, unele ascuţite, altele cu vârful rupt, markere. Idila a făcut valuri printre colegele Sidoniei, acestora nevenindu-le să creadă urechilor când le citea lirica tulburător de profundă dedicată tinerei sale muze. Iată, zbirul, exigentul, intransigentul profesor Nicoară, menit să călăuzească tineretul studios, are şi el vulnerabilităţile lui, nu este uşă de biserică! Apoi urmau comentariile zeflemitoare, în lipsa Sidoniei, şi râsul lor spumos, după o nouă recitare caricaturală, de bufon îndrăgostit, a sintagmelor reţinute de mintea lor dornică de cancan-uri din viaţa universitarilor îndrăgostiţi crunt de „trufandale” provinciale. Fără îndoială că era stânjenitor faptul că s-a ajuns ca studentele, în special, să fie la curent cu marele amor al lui Pit, cum îl alinta în intimitate Sidi – ce mult îl întinerea apelativul acesta rostit de ea! -, şi să se amuze copios pe seama lui. Oricum, onorabilitatea lui se făcuse ţăndări.
Seara, aşezaţi în pat, când nevastă-sa încerca să-i mângâie fruntea plină de gânduri măreţe – cum credea ea -, el îi întorcea neliniştit spatele, pretextând ba că este obosit, ba că are o migrenă insuportabilă, ba că are crampe la stomac sau arsuri pe gât, motive inventate pentru a scăpa de eventualele provocări sexuale la care n-ar fi putut face faţă, întrucât îşi dădea toată snaha Sidoniei, străduindu-se, împerecheaţi fiind, să-şi ţină falusul cât mai mult în erecţie; această manifestare era un mod de a o impresiona pe tânăra domniţă înzestrată cu o imaginaţie neasemuit de bogată, a lui demult sleită, dar înviorându-l şi incitându-i poftele cu freamătele ei doritoare. Mai presus de orice, el chiar o iubea sincer pe fată, nu era doar un refugiu, o toană ori o aventură trecătoare. Nevoia de a o revedea cât mai des creştea tot mai mult. De câte ori pleca la simpozioane şi trebuia să prezinte diverse referate, o lua cu el, însă nu se afişau împreună, îi plătea cazarea şi masa la hotel, purtându-se cu ea aidoma unui bibelou pe care nu vrei să-l scapi din mână şi să-l spargi. Ea îl aştepta radioasă şi ademenitoare, fără sutien, în cuibul desfătărilor, cu sânii ei îmbelşugaţi, după ce făcea un tur prin centrul localităţii şi-şi cheltuia pe nimicuri cel puţin jumătate din banii de buzunar oferiţi de el cu mare generozitate. Pentru a-i face faţă dorinţelor ei năvalnice îşi mobiliza toată fiinţa, toţi muşchii, toate simţămintele, care, culmea! reacţionau la toate comenzile. Pătimaşă şi nesătulă, nerăbdătoarea Sidi se dezlănţuia înghiţindu-i pur şi simplu vigoarea bărbătească în ea ca o ventuză uriaşă. El ameţea de plăcere, simţea nevoia să-i pălmuiască fesele dătătoare de foc şi energie şi chiar o făcea spre mulţumirea ei, înlănţuindu-se cu venele şi arterele sale pline de pofte tumultuoase. Chiar era de nestăpânit. Profesorul Nicoară nu trăise asemenea bucurii de când îl făcuse mă-sa. Uita de nevastă, copii şi nepoţi, trăia a doua tinereţe cu frenezia de odinioară şi pentru asta se considera foarte norocos. De-ar fi existat posibilitatea de a-şi pune şi sufletul în palma ei, şi l-ar fi pus cât ai zice peşte.
Totul s-a-ntâmplat ca-n filme. Sidi lui i-a dat întâlnire la cofetăria „Floarea de colţ” şi i-a spus direct, cu un aer solemn:
– Dragă Pit, plec în America. Oricum, nu te-ai fi putut căsători cu mine. Să ştii că sunt gravidă, dar nu cu tine. Adio! L-a pupat pe frunte, s-a ridicat, a suflat peste palma întinsă dragostea ei veşnică şi dusă a fost. Alte vorbe mai potrivite n-a reuşit să găsească. După 351 de zile de amor sufocant şi zbucium sufletesc zdrobitor, în ajunul Crăciunului, profesorul universitar Petru Nicoară şi-a văzut speranţele spulberate şi renumele făcut surcele; cu toate acestea, ar fi fost în stare să sacrifice tot, pentru a doua oară, numai s-o vadă că se întoarce la el. Pe moment, profesorul nu reţinuse faptul că ea i-a mărturisit că aşteaptă un urmaş şi că urmaşul acela nu era procreat cu el, ceea ce însemna că Sidi lui mai avusese, în paralel, o relaţie cu altcineva. Când a realizat acest lucru, fata deja ajunsese pe Pământul Făgăduiţei, iar lui durerea i s-a transformat în revoltă şi, după alte două zile şi două nopţi nedormite, a clacat. De la melodramă, la tragedie, n-au fost decât doi paşi; un pas al jignirii şi altul al umilirii. Mintea a început s-o ia razna şi a început să vorbească în dodii.
– Câte degete am, băiete? s-a adresat primului student întâlnit pe coridor, arătându-şi degetele răsfirate de la mâna dreaptă.
– Cinci, dom’ profesor! Tânărul crezuse că face o glumă.
– Nu-i adevărat, eu văd doar patru, a zis cu faţa schimonosită şi cu gândurile rătăcite în altă parte, după care s-a depărtat mânat de nişte porniri irezistibile necunoscute, numărându-le cu glas tare. Acestea au fost primele simptome. Mai târziu, după ce nevastă-sa l-a internat la un spital de boli psihice, manifestările sale au devenit mai violente. Dintre cei care îl vizitau nu mai recunoştea pe nimeni.
Într-o dimineaţă, o infirmieră l-a găsit spânzurat, gol puşcă, de o gratie de la geam. Presimțirile sumbre ale nevestei sale se adeveriseră.

(Din volumul de proză scurtă, în lucru, „Scurtmetraje”)