Icu Crăciun: Emil Boșca-Mălin și Liviu Rebreanu

            În pofida diferenței de vârstă (28 de ani), între Liviu Rebreanu (1885-1944) și Emil Boșca-Mălin (1913-1976) au fost relații reciproce de prietenie și prețuire. Ceea ce i-a unit a fost, în primul rând, satul Maieru, din județul Bistrița-Năsăud. „În Maieru, zice autorul lui Ion, „am trăit cele mai frumoase și mai fericite clipe ale vieții mele”; se știe că scriitorul și-a petrecut aici copilăria, iar după Marea Unire a revenit de mai multe ori, poposind câte 2-3 săptămâni la familia preotului Iulian Cioarba, cu a cărui soție, Varvara, a fost coleg de clasă; peste ani, ziaristul Emil Boșca-Mălin, născut în Maieru, constatând că nu este uitat de măierenii săi, îi scria cu patos într-o scrisoare, datată 10 decembrie 1967, profesorului Sever Ursa: „Amarnic am iubit satul meu! O dragoste de om hăbăuc”[1]. Că relațiile celor doi au fost apropiate mai cu seamă în perioada bucureșteană este un fapt incontestabil; Mălin evocă relația lor din Cuibul copilăriei, scriind, printre altele: „Îmi amintesc de o lungă întrevedere ce am avut-o într-o zi din ianuarie 1944 cu Liviu Rebreanu, pe care-l vizitam des (s.n.), fiind oarecum legat sufletește de el prin familia mea; Dumitru Boșca, învățătorul din Maierul copilăriei mele, unchiul meu, a fost cel mai bun prieten din <anii prunciei> al scriitorului pe care mai apoi îi va închina, lui și satului meu, pagini emoționante în volumul Cuibul visurilor; cunoștea și pe tata, pe mulți ai mei, iar pe mine, în 1920-1921, mi se pare, mă purtase pe brațe – fapte ce i le-am amintit, el spunându-mi zâmbind:  „Semănai mai mult cu Dumitru când erai mic; luam deci în brațe copilăria noastră ce-mi zâmbea în sfiiciunea obrazului puiului de țăran”. Acum, fiind eu redactor la Curentul, încerca să-mi propună, stăruind, să-i reorganizez ziarul Viața, al cărui director era./ - Mi-ar fi greu, nespus de greu, să mă desprind de Șeicaru, i-am spus./ - Mă surprinde…/ - N-ar trebui pentru că am impresia că nu-l cunoașteți îndeajuns, i-am spus. Poate că este un mic adevăr în portretul ce ați încercat să il faceți în Jar. Pantelimon Răcaru de acolo, directorul Fulgerului, semănă, caricaturizat fizicește, cu Pamfil Șeicaru, după cum Remus Oloman pare a fi Romulus Dianu, dar, iertați-mă dacă îndrăznesc a fi sincer, portretul lui sufletesc este total diferit… Pe Șeicaru nu l-ați putut cunoaște decât din spusele altora, din convorbiri fugare, din impresii culese de la oameni ce n-au știut să fie nici obiectivi, nici cinstiți sufletește. Șeicaru, după cât l-am putut cunoaște în mai bine de un an în care zi de zi am fost lângă el, nu este și na putut fi „terorizatorul redactorilor”… O, nu… decât, știu eu, al unora care încercau să coboare, să întineze o carieră ce a fost cinstită, înălțată și de Titus Herdelea de ieri, și de prietenul de azi al unchiului Dumitru…/ Răsturnat pe speteaza scaunului, tușind sec, cu zâmbet pe buze și cu privirea dusă, Liviu Rebreanu mă asculta îngăduitor, fără să știu dacă vorbele puteau să-l convingă. Într-un târziu, mi-a cuprins cu privirea-i blândă eforturile ce depuneam spre a-mi exprima o admirație sinceră, dar, poate, fără să-mi dau seama, și o indignare, spunându-mi: - Dragul meu Milu, că așa-ți spunea Alexandru, tat-to… Eu trebuie să-ți mărturisesc, am scris romanul Jar într-o vreme când Șeicaru m-a atacat… a fost nedrept cu mine… Rândurile lui m-au rănit, poate, mai mult decât ale altora. Era Șeicaru! Se poate, îți spun drept, ca paginile care-l privesc să fi fost scrise în astfel de momente… dar rănile mi sau vindecat azi… Eu am rămas un simplu Titus Herdelea pe care-l văd în dumneata… Șeicaru și-a urmat drumul, frumos, spre culmi pe care eu nu mă pot urca. O recunosc; am rămas ceea ce sunt. De aici, îl urmăresc, îl citesc și-l admir. Nu mă surprinde entuziasmul dumitale, și nici nu mă supără. Constat un lucru: vrei să înveți din taina înaltă a meșteșugului scrisului la gazetă. E frumos. Lângă mine, care sunt atât de ocupat, care trec rar pe la gazetă, n-ai să poți, e drept. Dacă am stăruit e pentru că aș fi voit să am acolo, pe lângă Netea, pe lângă alți băieți buni, pe cineva în care știam că pot să-mi așez toate nădejdile… Nu se poate… Crede-mă că-mi pare rău. Dar ai și dumneata dreptul dumitale. N-am mai vorbit despre Șeicaru cu el. Mă vedea totuși cu nespusă dragoste, împărtășindu-mi din tainele sufletului său mare. Și, poate, odată, voi scrie și despre acelea care veneau să dezvăluie copilăria, sufletul și visele fiului dascălului Reblean, din satul de sub tâmpla „Măgurii” Țării Năsăudului./ Nu știu dacă alți scriitori, Cezar Petrescu, de pildă, ori Camil Petrescu, ce-l înjura prin ‘45-46 în paginile Faptei și mulți alții – mărunți epigoni – vor fi avut tăria recunoașterii adevărului ca Liviu Rebreanu. Nu știu… Se prea poate că peste ani, când printre vii nu vor mai fi nici ei, nici Șeicaru, să recunoască în spovedania vreunei file rămase și publicate postum ceea ce un ardelean avea curajul s-o facă în viață./ Ceea ce știu e că acest „zburlit la cap, vorbă și gest”, cum îl caracteriza Ionel Teodoreanu în volumul Întoarcere în timp (pag. 92) pe Șeicaru, scria cu vigoare ce n-am încetat să i-o admir, îngropând cu fiecare zi prospețime de imagini, de idealuri și credințe tari la temelia unei Românii unde se cimenta și cu picuri de sânge din rănile din 1917. Scria nu pentru atunci, ci pentru mâine, peste valul furtunoaselor dezlănțuiri de patimi și ură, pentru adâncul înțelesurilor românești ce abia mâine vor fi definitiv conturate./ Când scriu despre el, suntem atât de departe, în timp, iar nori negri ai îngrijorărilor luptei îmi apasă pe umeri, aici în cuibul copilăriei…/ Îi văd lacrimile îmbrățișării ce mi-a dat-o, plânsul mut al despărțirii, poate pentru totdeauna… Îi spun, ca și atunci:  Doamne ajută! Dumnezeu va da bine!/ Apoi a plecat. Trebuia să plece. El știa asta și, mai ales, peste noi, vedea înălțându-se spectrul răsturnărilor ce-i vor răvăși tot ce avea mai scump: icoana sufletului românesc”[2]. Într-adevăr, Șeicaru a plecat de la Cotidianul și din țară în august 1944. Boșca-Mălin l-a venerat, considerându-l „dascăl, duhovnic și prieten”, dar și „cel mai mare, mai temut și respectat cârmuitor de opinie publică românească”. După plecarea lui Șeicaru, în septembrie 1944, la etajul al cincilea al clădirii Curentului se va instala redacția ziarului comunist Scânteia, cu Miron Constantinescu redactor-șef și Silviu Brucan redactor-șef adjunct, acesta din urmă cerând condamnarea la moarte a lui Emil Boșca-Mălin; din anul 1950, acest palat a devenit sediul Securității.    

            După odiosul act de la Viena, din 1940, când Ardealul de Nord a fost cedat Ungariei hortyste, peste 200 000 de români s-au refugiat în România, printre care, firește, veți recunoaște și o serie de oameni de ispravă din județul Bistrița-Năsăud din cei enumerați aici: Emil Boșca-Mălin, Coriolan Gheție, Ion T. Ilea, Atanasie Motogna, Iosif E. Naghiu, Lucian Valea, Petre Bucșa, Aurel Buteanu, Corneliu Coposu, Ioan Costea, Constantin Hagea, Iustin Ilieșiu, Gheorghe Munteanu, Grigore Popa, Romulus Pop, Dumitru Savu, Gavril Țepelea, Traian Bilțiu-Dăncuș, Vasile Netea, Vlaicu Bârna, Ion Vlasiu, Zaharia Boilă etc. Aceștia și mulți alții au format, conform unui manuscris al lui Corneliu Coposu, grupul Ardealul al Refugiaților din Ardealul de Nord care avea publicația intitulată tot Ardealul, din redacția căreia făcea parte și Emil Boșca-Mălin. După 1945, aceștia, dar și alte sute de mii vor ajunge în închisorile comuniste, mulți pierind din cauza tratamentului inuman al autorităților subordonate ocupației bolșevice, nenorocindu-le destinul; Mălin nu numai că a fost condamnat la muncă silnică pe viață și a fost „chiriașul” mai multor temnițe comuniste: Văcărești, Lugoj, Aiud, Gherla, Galați, Rîmnicu-Sărat, Botoșani și Jilava, dar i s-au confiscat și circa 4050 de pagini de manuscrise, manuscrise recuperate de la C. N. S. A. S., după 1989, de conf. univ. dr. Oana Boșca-Mălin (nepoata lui E. B. M.), de la Universitatea din București, Facultatea de Litere, catedra de italiană[3]. Precizez că în anii Dictatului, Emil Boșca-Mălin, în calitate de director, împreună cu alți năsăudeni, au înființat, la București, celebra revistă a rezistenței naționale Plaiuri năsăudene (1943-1946), avându-i ca redactori pe: Ion Th. Ilea, Vasile Netea, Ariton Rogneanu și Octavian Ruleanu, iar ca secretar de redacție pe poetul măierean Emanoil Cobzalău, la care au colaborat nume de prestigiu ale culturii române. La rândul său, Liviu Rebreanu, în calitate de director al periodicului Viața (1941-1944), a promovat numele multor năsăudeni, întâlnindu-se cu ei și susținându-le moralul. De pildă, în nr. 892 (anul III) din 10 octombrie 1943, apare următoarea știre, intitulată „D. Liviu Rebreanu în mijlocul năsăudenilor”: „Eri la orele 18 a avut loc o interesantă ședință a cercurilor năsăudenilor din București./ Au participat d-nii Laurențiu Oanea, canonic Titus Mălai, I. Bichigeanu, ing. I. Tomuța, prof. Grigore Pletosu, căpitan Ionel Cioarba, Emil Boșca-Mălin, Leon Scridon, prof. Gleabu (n. n., probabil Greabu), dr. Teodor Vidican, avocat P. Gogea, lt. col. dr. Liviu Cornea, George Ianul, prof. Octavian Ruleanu, dr. T. Budeceanu, ing. Eckim, avocat Ion Lupu etc., etc./ S’a discutat programul de activitate al cercului năsăudean. La această ședință a participat și d. Liviu Rebreanu, directorul ziarului nostru, a cărui prezență a fost relevată prin entuziastile cuvinte ale d-lui Laurențiu Oanea, președintele cercului; și ale reverendisimului domn Titus Mălai./ Mulțumind pentru cuvintele rostite în onoarea domniei sale, d. Liviu Rebreanu a dat prețioase îndrumări și sugestii pentru activitatea cercului năsăudean./ Ca încheiere s’a ales o comisie pentru întocmirea statutelor societății năsăudenilor din București”. La cotidianul Viața au fost tipărite scrieri semnate de autori consacrați: Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Hortensia Papadat Bengescu, Eugen Lovinescu, Tudor Arghezi, Gala Galaction, Șerban Cioculescu, Petru Comarnescu, Ion Petrovici, Claudia Milian și mulți alții. Subliniem faptul că poezia Satul meu din Munții Rodnei a poetului măierean Iustin Ilieșiu, autorul volumului Sângerări ardelene, ce a fost considerat un adevărat balsam sufletesc pentru refugiați, a văzut lumina tiparului în numărul 22 (an. I), 1941.

            Dacă juristul, gazetarul, istoricul și folcloristul Emil Boșca-Mălin a avut o soartă tragică, fiind condamnat în 1946, în contumacie, la muncă silnică pe viață de comuniști, din care a executat 12 ani, (înainte, 6 ani trăind în clandestinitate, hărțuit și urmărit de securiști), trecând prin cele 8 pușcării, sunt convins că Rebreanu, la rândul său, dacă ar fi trăit, ar fi avut aceeași ursită; „noroc” că s-a retras din viață la timp. După 1964, Emil Boșca-Mălin a mai trăit 12 ani, tracasat și urmărit de securiști, ultima slujbă avută fiind aceea de economist-merceolog la o Filatură de Lână Pieptănată din București. Este înmormântat în satul său natal, Maieru.