Guvernul îşi tot acordează vioara, dar nu ştie să cânte

Am terminat, recent, lectura cărţii „Cine suntem” de Dan Puric. Cunoscut om de cultură şi artist cu putere de a fascina, de a câştiga sufletele oamenilor, autorul volumului adună, sub acest titlu, interviuri şi convorbiri avute la radio şi televiziune („Dragostea mai presus de artă”), conferinţe publice („Demnitatea creştină”), comunicări la simpozioane („Sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei”), predici („Zece leproşi”) etc.

La o astfel de convorbire, apare întrebarea: ce dă România Comunităţii Europene? Iar răspunsul vine fără întârziere şi bine argumentat: „România dă Comunităţii Europene o emigrafie îngrozitoare, lume care fuge dincolo, familii disperate, care se duc şi muncesc în Occident; dă o economia de subzistenţă şi o clasă politică, nu numai neputincioasă, ci şi inconştientă”.

Aprecierea lui Dan Puric despre clasa politică, de la 1989 până acum, este prinsă într-o imagine extrem de sugestivă. Când preda la Viena, la un moment dat, a luat metroul şi, în capul scării rulante, vede un ţigan care cerşea. „Un ţigan genial prin felul de a cerşi, spune autorul. Stătea cu o vioară în mână şi se făcea că o acordează, dar nu ştia să cânte. Tot austriacul, care este plin de muzică şi care are un respect special faţă de arta armonizării sunetelor, îi dădea bani, ca şi cum ar fi urmat să asculte un Handel sau Haydn. Nimeni nu apuca să asculte cum cântă, căci toată populaţia trecea pe lângă el grăbită, coborând sau urcând pe scara rulantă. L-am văzut, pe urmă, după 20 de minute, când m-am întors, se uita la mine şi mă ura, că i-am observat impostura. El, tot timpul, îşi acorda vioara, ca şi cum ar fi urmat să cânte dublul concert de vioară al lui Bach”.

Interpretarea imaginii este uşor de făcut. Cei de pe scara rulantă suntem noi, poporul român, iar ţiganul acela este guvernul care îşi acordează tot timpul instrumentul, dar n-are nicio partitură şi, de fapt, nu ştie să cânte. Scara rulantă este viaţa noastră, care se iroseşte în zadar, iar ţiganul reprezintă impostura care ne conduce şi ne ia banii. Ei, conducătorii noştri, ştiu numai să mimeze. Ei nu au nicio partitură şi nici nu ştiu să cânte. Unii spun că au două partituri, pe care s-au specializat, dar care produc jale profundă, una a tăierilor. Din salarii, din pensii, din ajutorul de şomaj, indemnizaţia pentru copii, din ajutorul de înmormântare, din aerul respirat… Şi mai spun că asta este singura soluţie, singura variantă de ieşire din criză.

Nu ştiu porni motoarele economiei şi, astfel, să producă avuţie naţională, să genereze locuri de muncă, bunăstare. Nu se gândesc să reducă evaziunea fiscală, munca la negru, la cultivarea milioanelor de hectare de pământ rămase în paragină. Ce-i împiedică pe guvernanţi să gândească şi să aplice structuri asociative de lucrare a pământului? Cu ani în urmă, când domnul Fluture era la conducerea ministerului agriculturii, s-a gândit la o formă de luare în arendă a pământului, de la ţăranii trecuţi de 65 de ani, şi concesionarea lui unor tineri fermieri, capabili să-l cultive cu folos pentru ei şi pentru ţară. Cultivând tot pământul cu mijloace mecanice, am putea deveni, în câţiva ani, grânarul Europei, un exportator autorizat de produse alimentare pe piaţa Europei.

A doua partitură pe care guvernul actual o ştie foarte bine şi o foloseşte abuziv este trecerea legilor prin asumarea răspunderii în faţa parlamentului, legi contestate atât de sindicate, cât şi de cei care trebuie să le suporte. Legi împotriva lucrătorilor din învăţământ, a celor din sănătate, administraţie, armată, poliţie, împotriva tuturor românilor.

Un lucrător al pământului, vecin cu mine, îmi amintea, sub influenţa religiei ortodoxe, că păstorul cel bun este obligat să se îngrijească de ultima oaie rătăcită de turmă, de ultima oaie aflată în suferinţă. În caz contrar, nu va mai avea nicio şansă să rămână la cârma turmei.

Ceea ce se aşteaptă acum, de la guvernanţii noştri, este să-şi acordeze cu pricepere viorile, să-şi pregătească cu răspundere partitura aşteptată de cei mulţi şi umiliţi, o partitură a muncii cinstite desfăşurate cu pricepere şi dragoste pentru ţară. În locul imposturii-dreptatea, în locul hoţiei-onestitatea, în locul politicienilor-specialişti de prima mărime.