Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj

Gheorghe Pituț și tematica religioasă

Maria Vaida

 

Efortul scriitorului Gheorghe Pituț (n. 1aprilie 1940-d. 12 iunie 1991), întins  pe durata unei vieţi întregi, dar prea scurte, merită aprecierea postumă, justificând admiraţia cititorului care descoperă ambivalenţa viaţă – cultură în rândurile scrise cu frenezie şi sub impulsul momentului. De aceea, scrisul lui Gheorghe Pituţ abundă de prospeţime, fraza este decorsetată de rigori, metafora este proaspătă, suflul ei e viu, mişcându-se elastic, înălţând sau coborând urmele unui avântat pământean ce trăia şi simţea cu intensitate cultura, dar şi viaţa. Studiile de fenomenologie spun că iluminarea conştiinţei artistice începe atunci când, nemulţumiţi să trăim sau să retrăim, întrerupem aceste acţiuni pentru a le semnifica. Această întrerupere face posibilă funcţia hermeneutică productivă a distanţării, care aduce cu sine un câmp de experienţă. Câmpul acesta de experienţă se manifestă prin aducerea în limbaj a unui mod de a locui şi de a fiinţa în lume, care îşi cere rostirea. Este vorba de o ipostază insuficient abordată în cercetarea operei literare a lui Pituţ, la care există de la volumul de debut expresia unei conştiinţe de sine şi embrionul matricial al unui stil original, fapt apreciat şi de critica literară la vremea aceea. Acest stil propriu, dezvoltat în poezie, proză, articole de publicistică, a devenit o constantă în opera sa când transmite propriile trăiri, când creează personaje memorabile sau când face referire la scriitori români şi străini. Sub condeiul său prind contur locurile, oamenii, faptele lor, şi, desprinzându-se din vremea trăită, vin să ne întâmpine în umbra paradisiacă a bibliotecii.

În ceea ce priveşte reconstituirea epocii, a atmosferei locale şi a personajelor pestriţe ce populau lumea prin care a trecut, acestea au fost realizate în publicistica şi în romanele sale, dintre care unul aşteaptă în manuscris un editor priceput ca să vadă lumina tiparului. Chiar şi în aceste scrieri, Gheorghe Pituţ rămâne acelaşi poet generos, visând o contemporaneitate mai armonioasă, minunându-se de zăpezi, decretând starea de armonie poetică a lumii, în ciuda contrastelor şi contradicţiilor în care trăia lumea sa. Privirea atentă a iubitorului de artă nu uită să fixeze prin imagini vizuale, ceea ce confraţii săi artişti puseseră pe pânză, pe sticlă ori pe lemn. Mediul artiştilor a fost mereu unul foarte divers, pestriţ chiar, plin de orgolii şi contradicţii, dar Pituţ a fost atent să păstreze cumpăna în echilibru perfect, având modelul cântarelor cu grâu ale strămoşilor săi. Real şi obiectiv, nu putem vorbi decât la superlativ despre omul Gheorghe Pituţ, un exemplu de conştiinţă şi moralitate, cum nu se întâlneşte adesea în lumea vanitoasă a artei.

Prietenia sa cu scriitorii români, dintre care amintim pe Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, Gabriela Melinescu, Ion Lăncrănjan, Grigore Hagiu, Fănuş Neagu, Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Dumitru Ţepeneag, Nicolae Breban, Leonida Plămădeală, Dumitru Stăniloae ş.a., cu filosoful Petre Ţuţea, cu graficianul Florin Pucă este dovada unei vieţi trăite în armonie. I s-a reproşat adesea că nu a scris poezii de dragoste şi că nu se poate decela această temă din opera sa. Este dovada clară a necunoaşterii vieţii şi operei sale, deoarece iubirea i-a încununat existenţa, iar pentru ea stau mărturie în planul existenţei cei trei copii, în planul creaţiei frumoasele sonete din volumul postum Iubita, puii albi şi sfinţii, ale căror mesaj se transmite din titlu, sau Scrisori de iubire din 21 de poeme, dedicate memoriei tatălui dispărut. Iubirea pentru copii este sugerată de poemele adunate în volumul Călătorie în Uriaş, o carte deosebit de valoroasă ce face trimitere la marile mituri ale omenirii, surprinse cu gingăşie şi aşezate sub semnul ludicului, ca în cunoscutul poem După melci al scriitorului Ion Barbu. Considerăm că această călătorie în Uriaş devine sinonimă cu Marea Călătorie, văzută de poet ca un joc de copii, pe care putem să-l numim de-a alfabetul, deoarece iniţierea parcurge paşii literelor din alfabet. Călătoria iniţiatică în spaţiu mitic oferă eroului prilejul de a opri timpul, dar de undeva, „dintr-un cer de peruzea / privirea tatei mă văzu”. Întâlnirea fiului cu Tatăl este cauza unui „dor adânc”, răscolitor. Se pare că eroul a sosit în Valea Plângerii. Autorul face o corelaţie cu basmul românesc „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, prin motivele dorului, al timpului reversibil, al Văii Plângerii. Finalul brusc, prin împingere către pământ, sugerează trezirea la realitate, dar şi naşterea propriu-zisă a fiinţei umane, după fantastica sa călătorie prin lichidul amniotic. Ultima strofă a poemului, cu valoare de epilog, accentuează motivul visului şi reîntoarcerea eroului în universul imaginaţiei autorului, adică la condiţia sa de eu liric multiplu: „Când m-au găsit la pieptul verii / dormind în lanul de secară / poliţia şi pompierii / au spus că vin din altă ţară.”

Studiile sistematice asupra literaturii noastre vechi au dovedit că dimensiunea religioasă a poeziei româneşti este o constantă a evoluţiei acesteia, constituind în multe cazuri un criteriu axiologic, făcând legătura între om şi Dumnezeire, exprimând entuziasmul religios al „celor dintâi creştini”. [1] Izvoarele ei se găsesc în imnele şi troparele creştine, în Psaltire, Cântarea Cântărilor, Vechiul şi Noul Testament, în colindele populare care preamăresc naşterea Mântuitorului, în imnele mariane; toate acestea au găsit un spaţiu creştin în Dacia şi Scytia Minor.”Seria scriitorilor străromâni, prin întinderea sa în timp, argumentează tocmai continuitatea acestei îndeletniciri (scrierea de poezie n.n.) şi face din spaţiul daco roman sau protoromânesc un loc integrat pe deplin în ansamblul unor preocupări ce aveau drept scop producerea cărţii.”[2]

Ca fiinţă iubitoare de Dumnezeu şi de toată creaţia sa din natură, umanistul şi omul renaşterii n-a putut face abstracţie de dimensiunea „homo religiosus” a fiinţei umane pentru că marile creaţii ale omenirii „sunt rodul întîlnirilor cu Dumnezeu în Iubire”[3] Percepută ca o formă de comunicare a omului cu Dumnezeu, poezia românească modernă evidenţiază nevoia acută a acestei componente axiologice, prin care sufletele sensibile ale marilor creatori au realizat întâlnirea cu Iubirea şi cu Logosul divin, manifestată prin har şi dar, pentru că „creaţia se află pe drumul iubirii, primindu-şi puterea din iubirea treimică şi înaintând spre desăvârşirea ei în unirea cu Sfânta Treime şi cu toţi oamenii.”[4]

Poetul Gheorghe Pituţ a fost unul dintre discipolii laici ai Părintelui Stăniloae, bucurându-se de aleasa prietenie a marelui teolog şi beneficiind, la recomandarea domniei sale, de o bursă de studii în străinătate, cum am mai spus, la Universitatea KAAD din Germania, între 1970-1972, într-o perioadă cumplită de interdicţii pentru toţi scriitorii români, dar mai ales pentru teologi şi gânditori ca Ţuţea, Noica, Steinhardt şi mulţi alţii. „Poezia purcede din rădăcina însăşi a limbajului; ea este o vorbire originară. De aceea, când se rupe de sursele vii ale limbajului comun ea se sinucide, devine o imagine a sterilităţii. Nu este oare o aluzie posibilă la o asemenea eroare, ca şi la o legătură placentară între poezie şi limbaj în versurile lui Ion Barbu: „Că vinovat e tot făcutul / Şi sfânt, doar nunta, începutul!?. Poezia e începutul omului,” spunea Nicolae Balotă. [5]

Puternic influenţată de ideile blagiene, aflată la confluenţa dintre expresionism şi postmodernism, poezia lui Gheorghe Pituţ are şi o coordonată religioasă prea puţin remarcată de critica literară. Această componentă a liricii sale se construieşte în jurul unui fremăt interior aflat într o relaţie permanentă cu Dumnezeu. În epoca trecută această relaţie a fost neglijată de către critica literară, fiind considerată un simbol precreştin ori un artificiu poetic, în sensul apropierii de marea poezie interbelică a lui Arghezi, Crainic, Voiculescu. Deşi nu întâlnim scene biblice tratate liric, în poezia lui Pituţ pot fi decelate anumite motive biblice din Vechiul Testament, mai précis din Cântarea Cântărilor, atunci când poetul descrie frumuseţea femeilor autohtone care i- au cucerit pe cotropitori prin neasemuita lor frumuseţe, aşa cum se întâmplă în poemul amplu intitulat Pământ: Sânii lor zburdară ca mieii pe amurg” este un vers ce seamănă uimitor cu: „Cei doi sâni ai tăi par doi pui de căprioară, doi iezi ce pasc printre crini”. [6]

Alt motiv liric se realizează prin analogia dintre trupuri şi turnuri: trupurile înmiresmate ale fecioarelor sunt turnuri călătoare. În Cântarea Cântărilor ideea apare astfel: „Gâtul tău e turnul lui David” (Biblia, 4, 5). S- a afirmat că în lirica lui Pituţ motivele religioase au o „existenţă pasageră, traducând mai degrabă o atitudine ontologică, blagiană” şi că sentimentul care generează aceste poeme ar fi tristeţea apăsătoare din amurgul vieţii, dar Pituţ, din păcate, nu a ajuns la această etapă a vârstei.[7]

Tăria credinţei nu este văzută ca o dogmă, ci ca un fel de atitudine umană în care fiinţa oscilează între îndoială şi credinţă: omul este o fiinţă gânditoare, creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. O coordonată fundamentală a liricii lui Gheorghe Pituț o reprezintă poezia filosofico-religioasă. Veșnică este căutarea unui Dumnezeu ascuns, care adesea refuză a se revela și determină acea stare, argheziană am putea să o numim, de oscilare a sufletului între credință și tăgadă. Uneori nu se poate stabili niciun fel de comunicare între cei doi: eul liric şi Demiurgul, omul creator devenind egalul acestuia: „În temple vechi poate să scrie / că numai gândul e salvarea, / Materia-i o noapte mare / În temple vechi poate să scrie / De-ar fi fiinţe gânditoare / Ca noi sub cerurile toate / O, tragedie, libertate, / Mai sunt fiinţe gânditoare? / Să zbori, să zbori!- Necesitate, / Să prinzi lumina care curge / Eşti mort sau cugeţi, Demiurge, / Să zbori, să zbori, / Necesitate” (Să zbori).

Eul liric pune sub semnul întrebării legătura şi armonia dintre om şi divinitate, armonia universală în care Fiinţa nu a pierdut contactul cu sacralitatea. E vorba despre acea „dramă a fiinţei aflată la sfârşitul unei ere teologice”despre care vorbeau filosofii ultimului secol, consecinţă a „rupturii naturii umane de natură, încălcării unui cod al recunoaşterii fragilităţii condiţiei omeneşti faţă de perenitatea stihiei” [8]

 Aici, parcă poetul se înrudeşte cu Arghezi, prin realismul şi asprimea gândului, prin exprimarea nevoii de a exista o ordine supraindividuală în creaţia imperfectă şi agonică ce a devenit lumea, idee pe care o surprinde în versurile din poemul intitulat „Boală”: De ce-ai orânduit / atât de încurcate lucrurile? / Între bolnavi şi sănătoşi / puteai să faci un zid puternic / să nu se întâlneasă niciodată.”[9] Drama fiinţei se revelează din metaforele negre ale poemului: „sudoarea cântecului / unui corb / îmi rugineşte fruntea”. Se pare că Dumnezeu îşi uită lucrarea şi nu iese din „cuibul nepăsării.”Din această cauză eul liric se simte părăsit şi abandonat, rătăcind printre lucruri ca un duh ce bântuie lumea în căutarea sinelui. În această situaţie lumea îşi pierde conturul, se destramă, cufundându-se în noapte, totul se risipeşte progresiv, reîntorcându-se la increat pe drumul extincţiei. Unele poeme au viziuni de-a dreptul apocaliptice, eul liric nu poate împiedica degradarea universului, suferă, disperă, trăind sentimentul că nu şi-a făcut „datoria”, pentru că el consideră vina „o floare a păcatului.”Degradarea este ireversibilă şi poetul asistă neputincios la apocalipsă: „Să văd cum moare ziua-, / ce pedeapsă!” Soarele dispare, acoperit cu „larve negre”, paturile, mânate de duhuri bântuie prin case, ornicul îngheaţă, şerpii intră în exuvii, izvoarele tuşesc, luminile sunt atacate de un colb gălbui, demonic parcă, „iar peste noi / învesmântat cu lumea / singur / ascuns perfect sub masca / lucrurilor trecătoare / trăieşte-n cuib etern / pur / Animalul fără trup / şi numai din voinţa lui / de-a fi / indiferent la ce se - ntâmplă / vibrează fără patimă / însă egal / ca ochiul unui mort / deschis albastru / între table negre: / lucrarea lui îngăduie / să văd şi muntele din faţa mea / şi un puhoi de omenire / care iese / zvârlit de gheaţa nopţii în lumina / ce nu se vede niciodată, / căci valurile ei sunt zgura sfântă / ce curge peste noi / când rugineşte Dumnezeu / în cuibul nepăsării.” (Lumina). Destrămarea lumii şi cufundarea ei în întuneric presupune ca lumina să devină o dulce amintire, iar transcendenţa să acţioneze ca o forţă de interdicţie, degradându-se şi dispărând, spre disperarea poetului care îşi simte sufletul sfâşiat prin dispariţia sacrului şi pierderea legăturii cu Dumnezeu. Există aici reale similitudini cu poemul blagian „Ioan se sfâşie în pustie” sub aspectul disperării strigătului cauzat de pierderea Dumnezeirii: „Unde eşti, Elohim?

Consemnând absenţa instanţei divine, poetul constată existenţa unui „rău al secolului”, căruia i se împotriveşte cu toată fiinţa sa, lăsându-se pradă unei tristeţi metafizice, a unei trăiri personale când vede „viscolele negre ale seminţiilor trufaşe, pline de ură”, îndreptându-se către un sfârşit iminent, concluzia sa fiind aceea că „suntem strălucitori şi efemeri ca florile neantului” (Din întuneric). Nu rămâne pe dinafara universului liric al poetului ardelean nici mitul ancestral al protopărinţilor şi al fiilor acestora: Cain şi Abel, cei doi fraţi care au devenit legendari prin invidie şi consecinţele pe care le are ea asupra vieţii omului. Păcatul, aşa cum este îndeobşte cunoscut reprezintă o pornire a firii umane ce vine din interior. Dumnezeu însuşi îl numeşte, atunci când îl întreabă pe Cain unde este Abel, precizând că acesta, păcatul, deci, poate fi stăpânit de către om. [10] Poemul lui Pituţ care aduce în faţa lectorilor tema aceasta în poemul ce se intitulează „Fraţii”: „Fratele meu are turme, / fratele meu are aur, / fratele meu are neveste / şi roabe frumoase, / fratele meu e puternic şi rege. / Eu am răbdare, / eu am sete, / eu am un cântec şi o iubită, / ea e înaltă / şi foarte blândă / şi otrăvită. / Eu îmi iubesc fratele / mai mult / decât toate femeile lui, / toţi câinii lui, / dar el mă scuipă / şi mă alungă.”

Motivul hamartologic nu este nou în literatura română, dar este rarisim în poezia modernă; observăm că intenţia lui Cain a fost pozitivă, el a adus jerfă lui Dumnezeu din rodul muncii sale, cinstindu. -L pe El, dar şi pe fratele său, Abel. Astfel, Cain s-a poziţionat în starea firească a creaturii, aceea de recunoaştere a dependenţei faţă de creator. Păcatul lui Cain se manifestă pe orizontală, faţă de aproapele său, fratele, iar nu ca al părintelui său, Adam, faţă de Dumnezeu, pe verticală. Poetul sugereaza ideea invidiei, dar aduce în planul poemului şi femeia, ca o accentuare a ispitei, aurul, ca ochi al Satanei şi turmele ca jertfe preferate de Domnul. Pituţ încadrează motivul pe coordonatele a trei verbe: a avea, a fi şi a iubi; averea, ca simbol al bunurilor pământeşti; existenţa ca semnificaţie a darului divin şi iubirea ca sens al existenţei universale. Purtând pe frunte semnul fratricid, Cain rătăceşte prin lume, cu sufletul încărcat de remuşcări, aflăm din Biblie, iar vocea poetului ne anunţă suferinţa eului, dar şi aroganţa celui ce se credea iubit mai mult ca orice pământean: Îmi scot iubita dintre hambare, / mi-o port anume / prin curţile lui, / vai! el n-o ştie,însă o cheamă / ca-ntr-o uitare, / ca-ntr-o beţie. / Nebun în noapte, cu un prieten / dintr-un oţel ascultător, / alerg pe trepte, / pătrund în case, / dar deodată mi-e foarte dor / de doamna mamă, / de domnul tată, / m-apucă somnul, abia mă port, / pe când soldatul din turn aduce / palizi în braţe, / un gând şi un mort.” (Fraţii) Pentru păcatul care l-a săvârşit, Cain pleacă definitiv de lângă părinţii săi, el este ca şi mort pentru ei, etern urmărit de sentimentul culpabilităţii, dar şi măcinat de dorul lor; gândul şi mortul, metaforele pentru divinitate şi frate apar ca la personajul coşbucian, Fulger, purtat pe braţe de soldatul din turn. Atmosfera thanatică instituie regula eternei nostalgii specifice operei lui Pituţ.

În lirica lui Gheorghe Pituţ tema ochiului şi motivul privirii sunt complementare dimensiunii religioase, deoarece ochiul, în interioritatea sa, e sinonim cu universul cosmic, iar descrierea acestei interiorităţi este analoagă descrierii lumii, înţelegând prin acest simbol Dumnezeirea, ca omniscienţă şi omniprezenţă. În alte religii se diferenţiază ochiul drept, care reprezintă soarele şi corespunde activităţii şi viitorului de cel stâng, care corespunde pasivităţii şi trecutului. Vechile scrieri indiene, Upanişadele, admit un al treilea ochi, cel frontal, al lui Shiva, corespunzând focului şi îndeplinind o funcţie unificatoare; ochiul frontal exprimă prezentul, simultaneitatea, permiţând ca lumea şi neantul să fie receptate simultan. Dicţionarele de simboluri menţionează: „Ochiul, organ al percepţiei vizuale, este în mod firesc şi aproape universal simbolul percepţiei intelectuale”. [11]

La poetul Gheorghe Pituţ, ochiul simbolizează cunoaşterea lumii prin poezie, iar această cunoaştere se poate realiza numai prin iubire, după modelul cristic al Mântuitorului: Sudoarea cântecului / unui corb / îmi rugineşte fruntea / şi abia mai apuc să clipesc / de câteva ori / pentru a-mi potrivi ochii / după ai prietenilor / şi să-mi şterg faţa / într-o pânză de in, / căci un om cumsecade / se apropie de mine / şi nu trebuie să ştie / unde am fost şi ce am făcut, / decât să-mi vadă ochii limpezi / şi fruntea curată ca a lui. (Boală, p. 64, vol. Noaptea luminată). Observăm aici elementele portretistice, dar mai ales metafora ochiului în diferite sintagme lexicale, asociate cu motive biblice evidente, precum: corbul, fruntea, clipitul ochilor, ştersul feţei, pânza de in, ochii limpezi, fruntea curată ca a Lui. Omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, iar aici poetul evidenţiază dorinţa sa de a nu cădea „în gropile din suflet”, de a dobândi curăţenia trupească şi sufletescă demnă de modelul Fiului şi al Tatălui ceresc.

 O statistică a frecvenţei cuvântului ochi şi a sintagmelor aparţinând aceluiaşi câmp semantic aplicată la volumul „Noaptea luminată”, antologie antumă a poetului Gheorghe Pituţ, ne arată că în lexicul poeziilor se foloseşte de 264 de ori acest simbol divin care marchează identitatea originală a liricii sale, dinamică, vie, contemplativă şi reflexivă ca însăşi viaţa cu care ne-a dăruit bunul Dumnezeu. Legătura cu divinul nu se pierde niciodată, chiar şi departe de părinţii care i-au insuflat tăria credinţei, în lumea cotropită de civilizaţia betonului: „şi mie, departe, într-un mare oraş / în podul palmei drepte / sub degetul mare / îmi creşte o rană / fără de muncă, fără efort, / nici măcar cel / de a strânge mâna prietenului” (Semnul). [12] Motivul stigmatului sugerează aici urmele cuielor din palma celui răstignit, ca o rememorare a obligaţiei de a face bine, indiferent cum eşti răsplătit; se ştie că poetul avea o vorbă: „Fă binele şi dă -l pe apă!”, fapt pentru care a fost considerat de ceilalţi scriitori „un frate blând”, în pofida aspectului său păduros, atât de exploatat de către unii critici literari în sens peiorativ.

Există în poezia lui Pituţ şi unele aspecte mesianice, dar şi elemente imnografice prin care eul său liric preamăreşte sacralitatea creaţiei: „Cum au trăit cândva prevestirile / venirii celui însemnat, / Cum îţi vei întreba părinţii / dac-auzeau în amintirea lor / măcar un plâns pierdut / când tu erai aproape? / Mai adevărat / prin străbuni se ştia / că va veni un cântec / aproape mort de dorul lumii. / Pentru ce este mereu / nici o grijă, / pentru ce vine şi trece / toată puterea mea se împarte, / şi cum să nu cred eu / în Dumnezeul / acestei întâmplări / prin care poate fi ce n-a mai fost, / dar şi să piară, / pe când în peşterile firii / se spune o cântare surdă / că naşterea-i mai cruntă decât moartea.” (Naştere, p. 69) Cine credeţi oare că este acest cântec aproape mort de dorul lumii? Mai este oare nevoie să –L numim?

Imaginea muntelui Ararat constituie un motiv recurent în lirica sa, poetul fiind preocupat de ideea salvării, lăsând deschise porţile speranţei, răul şi moartea dispar din lume, eul liric devine o divinitate cu puteri creatoare iubind luna, marea, mitul: Străbat prin mii de ani de-a rândul / Până răsare Araratul / Şi Noe, Arca şi veleatul / Din apele ce ard roşindu-l. / / Când mă întorc bătrân la tine / Văd casele pe serpentine / Cum fug de mine şi s-ascund. / / În munţi cu norii supţi în jos / Pe când în codrul cel afund / Se naşte iar un om frumos.” (Nu e nimic mai bun ca gândul, vol. Când îngerii adorm pe crengi). Remarcabil titlu, nu-i aşa? Iarăşi întâlnim aceleaşi conotaţii care atestă dimensiunea religioasă a poeziei acestui autor român.

Remarcabile și inefabile sunt pentru a susţine argumentarea noastră şi poeziile incluse în volumul postum „Scrisori de iubire din 21 de poeme”, cu valoarea unor parastase dedicate timp de 7 ani tatălui poetului, Pituţ Simion, Paşcu, decedat în anul 1977, 8 ianuarie, după numeroase încercări ale poetului de a-l salva pe la toţi medicii renumiţi din Bucureşti. Niciodată nu s-a consolat după moartea părintelui său, iar dorul şi-l manifestă în „Scrisorile de iubire. .”.: „Eu scriu scrisori în orice zi / mă laud că îmi merge bine, / mă plâng apoi de nu ştiu cine / şi nici nu ştiu cum voi muri. / / Aproape că îmi e ruşine / să spun mereu a fi, a fi - / voinţă oarbă de-a trăi / până vei fi uitat de tine. / / Nici nu mai cred că sunt curat, / altfel de ce n-aş vrea să mor / acum, aici, în acest pat / / ori poate lângă un izvor / în cel mai vechi şi sfânt decor; / dar cui îi scriu? Am şi uitat.” (În loc de postfaţă, vol. Scrisori de iubire din 21 de poeme, p. 81).

Să menţionăm apoi şi aforismele lui Pituţ care atestă cu certitudine credinţa acestuia în Dumnezeu şi dragostea lui pentru fiinţele creaţiei sau speranţa în salvare: „Câtă Dumnezeire mai revarsă clopotele-n zori; Nu mai vedem bisericile cum plutesc pe ape şi ne rugăm în cor să ne salveze marea. ; Trebuie admis că în adâncul fiinţei sale fiecare om e bun. ; Lumea este darul gândurilor bune. ; Speranţa este cea mai nesecată energie; Să-l ospătezi pe cel obosit de drum şi flămând fără să-l întrebi nici de unde vine, nici încotro pleacă. ; Nimic din ce e viu, fără iubire nu poate să dureze. Eu, graţie iubirii tale, încep să fiu nemuritor.”[13] Considerând aceste aforisme drept principii creştine după care şi-a ghidat viaţa Omul Gheorghe Pituţ, puţini dintre noi pot spune că le-au aplicat în vâltoarea vieţii...

În concluzie, fără invocaţii patetice, fără zarvă, aşa cum trebuie spusă rugăciunea unui bun creştin, poetul Gheorghe Pituţ este în căutarea lui Dumnezeu într-un timp al interdicţiilor, iar noi „putem spune că structura poetică a lui Gheorghe Pituţ comportă şi acest segment cu implicaţii religioase ce nu se revarsă într-un discurs compact pe această temă şi nu comunică extazul mistic explicit, ci doar înfiorări ale sensibilităţii autorului legate de căutarea divinităţii într-un timp descentrat şi descendent.” [14]

Titlul foarte inspirat al lucrării d-nei Rodica Mureşan (Gheorghe Pituţ- de veghe în cuvânt) sugerează importanţa covârşitoare pe care o acorda poetul lucrării sale întru cuvânt, dar şi faptul că acesta, cuvântul, trebuie să aibă acoperire în fapte, iar despre ele vorbesc contemporanii: „M-am simţit dator să-i cunosc biografia, aşa cum Pituţ s-a simţit dator să-mi apere existenţa într-o cumpănă a vieţii. El a reuşit, eu am încercat.” [15] Aceste cuvinte le-am spicuit din introducerea pe care tânărul Popa Emil, absolvent al Facultăţii de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Oradea, o face la lucrarea sa de diplomă intitulată: ”Gheorghe Pituţ- repere biografice”, scrisă sub îndrumarea profesorului, ilustru critic literar, Ion Simuţ. Tânărul suferea de o boală gravă de inimă, iar poetul a cerut, cu mult curaj şi cu mari riscuri pe vremea aceea, ajutorul chiar lui Ceauşescu pentru a-i salva viaţa. Faptele sale vorbesc despre omul Gheorghe Pituţ, a cărui existenţă a fost o adevărată binecuvântare pentru mulţi şi pe care am fost onorată să-l cunosc la Beiuş, în perioada studiilor mele la Liceul „Samuil Vulcan”. De multe ori versurile sale mi-au fost cântare de dor şi alean: „Mamă, n-ai vrut să fiu lemn / Să adăpostesc mistreţii, / Sufletului să-i însemn / Umbra morţii, calea vieţii” (Dor). [16] Iată încă un argument:

Deși creștinismul său nu este declarativ, nici asumat ca manieră poetică de construcție, Pituț țese în structura poemelor sale mitologeme biblice, figuri și scenarii mitice. Traseul poetic, prin titlurile volumelor publicate, poate fi citit ca un scenariu al parcurgerii vieții de sub soare a omului(umanității) intrat în cetate( dar nu o civitas Dei, ci o civitas mundi ca spațiu ontic al degradării ființei prin legea păcatului aducătoare de moarte. (...) Viziunea este sumbră, de martor al unei vine aruncate și asumate după o luptă mișelească, privită numai în și din profunzimeaca într-/dintr-un somn adânc(v. poemul Martor), al unei sentințe implacabile date de o mână și un glas- o scenă cu rezonanțele celei din Daniel cap 5, de la ospățul împăratului persan Belșațar. Și de data aceasta, secvențele reperate în textele sacre sunt resemantizate corespunzător unei mitologii proprii, prin care eul creator menit să salveze , să treacă dincolo de lucrările moarte este demascat ca cel care renunță, mult înrăit în uitări ( O mână și un glas, din al doilea volum). Daniela Varvara, Mitologeme (biblice) sub ochiul neantului: Gheorghe Pituț, în vol. Mituri și simboluri biblice în poezia românească neomodernistă, colecția Universitas, seria Hermeneutică literară, Ed. Eikon, București, 2016, p. 138-140.

Poezia lui Pituț este o profundă meditație pe tema existenței divine, a celei umane, a păcatului omenesc, a frumuseții sublime de Eden trist care ne înconjoară și pe care, adesea noi, oamenii, îl maculăm prin faptele noastre. De la începuturile sale literare, poetul scrie voalat poeme creștine, poeme ale neliniștii și meditației structurate în vers alb sau în vers clasic și configurate pe simboluri care împlinesc ideatic, completează și întăresc estetic tema: îngerii, Dumnezeu, rugăciunea, crucea, icoanele, troițele, ieslea, colind, talanți, clopot, mătănii, bocet de prohod, mormânt, osânda, Cuvântul etc. Tema credinței este la Pituț  o formă de manifestare plenară a divinului din om, a sâmburelui de lumină a Dumnezeirii din sufletul său de om, prezentând astfel o viziune măreață și amplă a lucrării miraculoase a spiritului în lume (George Achim).

                                       Prof. dr. Maria Vaida

 

 

 




[1] Petre Vintilescu, Poezia Imnografică, Ed. Renaşterea, Cluj Napoca, 2005, p. 9.

[2] Dan Horia Mazilu, în Cuvânt înainte la Antologia 1700 de ani de poezie religioasă, Ed. Ager, 2003, p. 6.

[3] Maria Daniela Pănăzan, Poezia religioasă românească, Eseu monografic, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2006, p. 21.

[4] Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol I, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 290.

[5] Nicolae Balotă, Poezia, începutul omului, în vol. Umanităţi, Ed. Eminescu, 1973, şi în revista Poezia, an XII, nr. 1, 2006, p. 53.

[6] Biblia, Cîntarea Cântărilor, 4, 5.

[7] Rodica Mureşan, Gheorghe Pituţ- De veghe în cuvânt, Ed. Augusta, Timişoara, 1998, p. 139;140.

[8] Geo Vasile, Iubire şi moarte în patria părinţilor, în Luceafărul, 1997, nr 36, p. 17.

[9] Gheorghe Pituţ, Noaptea luminată, Ed. Albatros, Bucureşti, 1982, p. 64.

[10] Biblia, Facerea, 4; 7.

[11] Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol. II, Ed. Artemis, Bucureşti, 1995, p. 363.

[12] Gheorghe Pituţ, Semnul, în vol. Stelele fixe, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1995, p. 62.

[13] Gheorghe Pituţ, De la un gând la altul, în Euromuseum, nr1, 2006, pp. 25-28.

[14] Rodica Mureşan, Gheorghe Pituţ –De veghe în cuvânt, Ed. Augusta, Timişoara, 1998, p. 145.

[15] Popa Emil, Gheorghe Pituţ – Repere biografice, Lucrare de licenţă la absolvirea Facultăţii de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Oradea, coordonator prof. univ. dr. Ion Simuţ.

[16] Gheorghe Pituţ, Dor, în vol. Poarta cetăţii, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1966, p. 34.

 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5