„Gâlceava înţeleptului cu lumea”

Dr. M.G. Buta La noi, la români, Înălţarea Sfintei Cruci coincide cu începutul anului şcolar. Evenimentul coincide în acest an cu dorinţa politicienilor de a introduce o nouă lege a învăţământului preuniversitar şi universitar, în dorinţa de a ne apropia, zic ei, şi mai mult de ţările occidentale.

Biserica trebuie să fie şi ea atentă cu ceea ce se petrece în acest domeniu, atât de important pentru vitalitatea unei naţiuni. Cum comentaţi acest lucru?

I.P.S. Bartolomeu Anania Din păcate, eu nu reprezint Biserica, ci mă reprezint pe mine însumi, adică o eparhie pe care o conduc încă de la înfiinţate. Biserica o reprezintă Patriarhul şi, în clipa de faţă, Sfântul Sinod prin aleşii lui.

Eu pot să exprim doar o opinie personală. Vă spun drept că sunt aşa de ocupat încât nu am timp să citesc ziarele, deşi îmi sunt aduse în fiecare dimineaţă. Le răsfoiesc, mă uit doar la titluri, pentru că sunt prins cu multe treburi, audienţe, administraţie, cărturărie şi toate lucrurile acestea. Aşa încât nu totdeauna sunt la curent cu evenimentele, nu le urmăresc. Politica nu mă interesează chiar deloc.

Foarte rar mă interesează cine-i la putere, cine-i la guvernare, în parlament sau mai ştiu eu ce, pentru că am observat că tot prost merg treburile, oricine ar fi. Eu sunt bătrân de pe vremea ţărăniştilor şi liberalilor. Era un pui de rudar la mine în sat, care când juca bătând din picioare cânta: „…se mişcă şi liberalii / se mişcă şi averescanii / parcă toată lumea-i mişcătoare / joacă capra din picioare …”. Ei! Cam aşa e şi acum cu jocurile acestea. Nu prea îmi pierd vremea cu ele. Nu mă interesează cine vine la guvernare, pentru că văd că legile sunt tot proaste sau dacă sunt bune, nu se respectă şi atunci îmi pierd vremea de pomană.

Important este ca un conducător de instituţie bisericească, cum sunt eu, să mă ghidez după legile bisericeşti ale Sfântului Sinod, care sunt bune şi sunt fructuoase, deci reprezintă un ghid real pentru orice ierarh care vrea să-şi conducă bine eparhia. Şi mai sunt şi iniţiative locale, care ţin de specificul locului, mai cu seamă aici în Transilvania, aşa încât până acum nu am probleme cu organizarea sau probleme cu preoţii sau cu protopopii. Ei sunt în bună pace şi bună colaborare în Eparhia Clujului. Nu mă pot plânge de nimic.

Sigur că avem şi un Seminar teologic, care-şi deschide cursurile acum. Avem şi cursuri preoţeşti, care de abia se încheie. La fiecare început şi sfârşit de an şcolar, prin tradiţie, facem un Te Deum în Catedrală. Când nu reuşesc să merg eu îl deleg pe unul dintre episcopii vicari. Deşi participarea nu este obligatorie, catedrala se umple cu tineri care vor să asiste la aceste momente solemne bisericeşti. Din acest punct de vedere sunt foarte mulţumit, căci tinerii sunt încă sensibili la fenomenul religios, care iată devine şi social pentru că-i priveşte şi pe ei, nu numai pe noi, sacerdoţii.

Iată, aşadar, fiecare început de an şcolar este o bucurie şi pentru copii. Îmi place să-i văd trecând pe stradă cu ghiozdanele în spate. Le citeşti emoţiile pe faţă. Părinţii sunt şi mai emoţionaţi. Chiar când îi duc la grădiniţe. Noi ne îngrijim spiritual şi de grădiniţe. Chiar zilele acestea trebuie să mă duc să stau de vorbă cu copilaşii…

M.G.B. Ortodoxia este acuzată adesea că rămâne captivă trecutului, din pricina unui exagerat ataşament faţă de acesta şi că îşi menţine o concepţie muzeală faţă de biserică. Faptul acesta nu se datorează doar neştiinţei sau cunoaşterii greşite a adevărului Bisericii Ortodoxe de către cei ce o acuză, ci şi greşitei raportări a ortodocşilor la propria tradiţie. Această tradiţie bogată concentrează uneori interesul în trecut, limitează prezenţa creatoare şi îngustează perspectiva pentru viitor.

Este aceasta contrar duhului Bisericii Ortodoxe?

I.P.S. Nu este adevărat!... Este o minciună!... Ea se înnoieşte perpetuu, dar se înnoieşte pe fondul trecutului, pe care nu-l uită. Suntem obligaţi să facem acest lucru. Avem o istorie. Nu trebuie să ne uităm istoria, nici cea naţională, nici cea bisericească. Pe acest fond, noul se inserează şi face un front comun cu trecutul. Altfel ne desprindem de istorie.

M.G.B. Există în ultimii ani un efort al lumii creştine, a marilor biserici ale creştinătăţii de a reformula relaţia dintre ştiinţă şi credinţă, în sensul în care credinţa rămâne solidară cu raţionalitatea şi invers, raţionalitatea are nevoie de credinţă.

I.P.S. Există o superstiţie în toată treaba aceasta. Adevăraţii oameni de ştiinţă nu ignoră fenomenul religios, aşa cum fenomenul religios nu ignoră cuceririle ştiinţei. Şi nu cred că avem pietre de poticnire.

Orice am spune, Marx nu a spus niciodată că omul se trage din maimuţă. După ştiinţa mea, nu a afirmat niciodată acest lucru. Dar săracul, le duce în cârcă pe toate… În schimb, a făcut asemănări între om şi maimuţă, adică ar fi făcut o comparaţie, dar niciodată nu a afirmat că omul se trage din maimuţă. Dacă vorbeşti cu un neisprăvit acesta poate spune că Marx a susţinut că omul se trage din maimuţă. Nu-i adevărat. Nu l-a citit pe Marx, doar îl citează.

M.G.B. Prea Sfinţia Voastră, v-aş ruga, ca în calitatea d-voastră de iniţiator şi fondator al unui domeniu nou, cel al bioeticii creştine, să precizaţi de ce a fost nevoie de desprinderea acestui domeniu de morală. Unde se intersectează şi unde se îndepărtează aceste două discipline?

I.P.S. Încă din tinereţe, am fost preocupat de aceste lucruri. Eram student când am conferenţiat public pe astfel de teme. Nu pretind că sunt un savant, un cunoscător perfect, pentru că nu m-am dedicat exclusiv acestui domeniu. M-a interesat tangenţial, dar m-a interesat şi fundamental, pentru că face parte din doctrina teologică şi cea bisericească. Am încurajat însă studiile de teologie-biologie. Şi ştiu că nu sunteţi deloc străin de ele şi d-voastră, prin cuvântări şi prin profesia pe care o aveţi şi pe care o practicaţi, ceea ce este foarte important. Pentru că nu putem rămâne străini nici faţă de evoluţia societăţii, nici de mişcările sociale, aşa cum nu putem rămâne indiferenţi în faţa viitorului pe care noi îl decidem, fie că-l ghicim sau îl descifrăm din trecut, dar pe care dacă se poate, trebuie să-l şi prognosticăm. Este obligaţia noastră, a celor care avem răspundere în conducerea bisericească. Ne întreabă preoţii, ne întreabă protopopii. Ei sunt primii care ne întreabă, pentru că noi ce facem? Avem conferinţe preoţeşti în care ni se pun asemenea întrebări.

M.G.B. Înalt Prea Sfinţite, îmi place să cred că ţinutul Bistriţei şi Năsăudului ocupă un loc aparte în inima d-voastră, dar şi ca entitate în Arhiepiscopia Clujului şi Mitropolia Transilvaniei.

I.P.S. Da!... Cum să nu?... Nu numai prin frumuseţea locului, dar şi prin cultură. Aici am întâlnit un interes cultural pe care nu-l au alte centre, să zicem din Eparhia Clujului. De la bun început, am înţeles că Bistriţa este un oraş cultural. M-am uitat la vitrine, m-am uitat la librării, am stat de vorbă cu oamenii, am ţinut conferinţe, aşa încât pot să mă laud că am o afecţiune deosebită pentru ţinutul Bistriţei şi Năsăudului, în ceea ce priveşte cultura.

Dar să ştiţi că şi evlavia oamenilor este deosebită. Am fost de multe ori la sfinţiri de biserici şi slujbe de hram. Am văzut cu ochii mei cum stau oamenii, ţăranii în picioare, pe ploaie torenţială, ore întregi şi nu se mişcă unul. Nu se mişcă!... Cel mult, cei care au umbrele le mai deschid. Ceilalţi stau în ploaie.

Am fost o dată la un hram, la o mănăstire, care este aşezată pe o coastă. Ei bine, şiroia apa, că a plouat tot timpul. Cât am ţinut slujba, trei ore şi ceva a plouat. Şiroia în continuu. Fiind pantă, apa şiroia printre picioarele şi pantofii credincioşilor. Şi nu se mişca niciunul. Altă dată am prins o ploaie chiar la Bistriţa.

Deci, oamenii de munte sunt mult mai statornici în credinţa lor şi în evlavia faţă de Biserică, faţă de oamenii de la câmpie. De exemplu, dincolo de Turda nu mai întâlneşti asemenea fenomene.

M.G.B. Pe o tradiţie temeinică de spiritualitate creştin ortodoxă, aceste ţinuturi au cunoscut în timpul păstoririi Sfinţiei Voastre un avânt nemaiîntâlnit. Aş aminti aici reconstrucţii de mănăstiri, construcţii de biserici, canonizări şi un popor evlavios.

I.P.S. În privinţa aceasta, Ardealul stătea cam în urmă cu mănăstirile, datorită vitregiei vremurilor pe care le cunoaştem. Iniţiativa n-a pornit în totalitate de la mine. Nu sunt eu acela care să mă uit pe hartă şi să văd unde este o mănăstire sau unde nu este. Iniţiativele au venit de la popor şi de la preoţi. Ei au venit la mine şi mi-au spus că ar fi bine să avem o mănăstire, ar fi bine să facem ceva.

Bineînţeles, eu am căutat să-i sfătuiesc, pentru că de multe ori termenul de mănăstire în limbajul popular este echivalent cu cel de biserică. De pildă, când evocăm Mănăstirea Curtea de Argeş nu ne referim la o mănăstire de călugări, ci la o instituţie. Ea nu este doar un edificiu, este ceva mult mai complex. Vreau să fac această precizare, pentru că presa, chiar presa bisericească, face deseori confuzie între aceste noţiuni.

Spun încă odată. Mănăstirea este o instituţie, iar Biserica este un edificiu. Mănăstirea se face în jurul unui edificiu şi presupune un stareţ, călugăr sau călugăriţă, un anumit model de organizare, mult mai complex.

M. G. B. Spuneţi-ne ceva despre canonizare lui Tănase Todoran şi a Sfinţilor martiri năsăudeni.

I.P.S. Ştiţi de ce?... Am făcut-o cu toată convingerea şi nu doar pentru un simplu spectacol sau pentru vreo premieră. Am meditat îndeajuns asupra acestor lucruri. Le-am studiat şi viaţa acestor oameni, atâta cât le-o putem cunoaşte şi am înţeles că merită să fie canonizaţi. Sper din toată inima să rămână în conştiinţa poporului, iar memoria lor să se sedimenteze încetul cu încetul, pe măsură ce este preluată de alte generaţii. Dar să nu uităm că Tănase Todoran a preferat ca propriul său fiu să moară neîmpărtăşit, decât să primească împărtăşanie de la un eretic, de la un popă care nu era popă.

Vedeţi! Asta arată statornicie în credinţă.

M. G.B. A fost şi o întâlnire istorică cu Biserica Ucraineană…

I.P.S. Da!... Uită-te acolo pe perete!... E poza în care este şi doctorul Buta…

M.G.B. Bisericile de pe Valea Bârgăului sunt pline. Ţi-e mai mare dragul să-i vezi pe săteni, în costumele lor albe de sărbătoare, închinându-se şi făcând semnul crucii. De asemenea, la praznicul Mănăstirii de la Piatra Fântânele, platoul din jur a fost plin de credincioşi, în ciuda vremii neprielnice. Aşa au înţeles ei să-şi apere de-a lungul vremurilor credinţa împotriva rău voitorilor şi stăpânilor vremelnici.

Am participat alături de d-voastră ani de zile la hramul acestei mănăstiri şi v-am întâlnit aici atunci când v-aţi retras pentru meditaţie. Cum percepeţi acest loc?

I.P.S. Păi, da!.... Îl percep că se leagă de inimă… Se leagă de suflet… Şi locuitorii acestei zone sunt altfel decât cei de la câmpie. Spun asta în cunoştinţă de cauză, căci am eparhii şi mănăstiri şi la câmpie, în părţile Turdei, Câmpia Turzii ş.a.m.d., până spre judeţul Mureş. Deosebirea constă şi în comportamentul oamenilor şi al preoţilor şi asupra ataşamentului pe care aceştia îl au faţă de biserică.

Dr. M.G.B. Instalarea simbolului Sfintei Cruci în munţii pitoreşti ai Bârgăului, încărcaţi de atâta istorie, mi se pare un lucru extraordinar. Cum v-a venit această idee şi ce aşteptaţi de la înălţarea acestui monument?

I.P.S. Sunt două puncte de referinţă, Piatra Fântânele spre Moldova şi Piatra Craiului spre Biharia. Un fel de strajă la cele două extremităţi, de răsărit şi de apus.

Nu m-am gândit dinainte, dar aşa a vrut Bunul Dumnezeu să fie. Iată ce se întâmplă. Am fost acolo de mai multe ori şi mă gândeam atunci la crucea de pe Caraiman. Frumoasă, mare, înaltă şi, doar atât am spus: „Crucea de pe Caraiman are un unghi de vizibilitate foarte redus. Treci pe Valea Prahovei, o vezi că-ţi apare doar pentru un minut sau un minut şi jumătate. Mai mult nu. E ceva normal pentru că valea este foarte adâncă, iar crucea este foarte înaltă”….

Spre deosebire de Caraiman, Piatra Fântânele are perspectiva largă. O vezi din Bucovina. O vezi de la kilometri întregi. De aceea, am conceput-o cu o înălţime cam de 30 de metri. Soclu este deja turnat, dar execuţia merge mai greu. Am vorbit cu Preşedintele Consiliului Judeţean încă de acum doi ani de zile şi i-am propus să prevadă în Consiliu banii necesari, căci bineînţeles costă o mulţime de bani. Dânsul mi-a promis, dar deocamdată ştiţi cum suntem noi, românii. Promitem dar e mai greu când trebuie să înfăptuim ceva concret.

M.G.B. Desigur, cârcotaşii nu au întârziat să apară, punând în discuţie criza economică, cât şi o aiuritoare poveste despre Dracula.

I.P.S. Eh! Criza economică o au toate ţările, poate cu excepţia Americii, dar şi ei cred că o au. Da, da. Nu e vorba de criză economică. Când vrei să faci un lucru, pui umărul şi-l faci. Ştiţi ce? Cârcotaşi se găsesc peste tot, dar eu nu-i iau în seamă. Eu ştiu ce am de făcut împreună cu colaboratorii mei şi merg înainte. Cârcotaşii pot sta pe margine şi să murmure. Îi las,… îi lăsăm în pace. Nu-i deranjăm. Nici nu avem o lege împotriva lor. Aşa că vă sfătuiesc să nu-i băgaţi în seamă.

M.G.B. Înalt Prea Sfinţite, vă mulţumesc pentru amabilitatea de a ne împărtăşi din înţelepciunea Domniei Voastre şi permiteţi-mi să vă sărut dreapta.

I.P.S. Şi eu obrajii şi ochii… Ochii mai puţin că intervin ochelarii. Ha, ha,….

Îmi eşti foarte drag… Dumnezeu să te aibă în pază!

Interviu acordat de IPS Bartolomeu al Clujului d-lui Prof. Dr. Mircea Gelu Buta, Reşedinţa Episcopală Cluj-Napoca