Elena M. Cîmpan: Muntele cărții

A privi/ a citi cartea, ca pe un munte, reprezintă asumarea unei activități intelectuale, care nu se înscrie în sfera facilității și a loisir-ului, ci face parte din muncă, din efortul individual, liber consimțit de a urca zi de zi, ceas de ceas, înălțimea unor pagini, dar și de a le coborî, în adâncul lor, în înțelesurile cele mai tainice, în ipostaza unui Sisif contemporan, al cărui mit a devenit atât de familiar, încât, parcă, nu mai există alternativă, iar urcatul și coborâtul cărților ne umplu viața de aer curat, de sănătate, de rost, de farmec, ne dau echilibru.
Cititul cărților, „lectura”, cu termenul preferat în căutarea modernității în exprimare, cea „mai frumoasă și mai de folos zăbavă în viața omului”, încă din vremea lui Miron Costin ( sec. XVII ), face parte din ritualul zilnic, din tabieturile ființei, cum e făcutul patului, strângerea mesei, înviorarea de dimineață... O ființă deplină, nu doar a culturii, ci și a vieții cotidiene.
Cartea, ca munte, mai mare sau mai mic, în funcție de dimensiune, mai greu sau mai lesne de parcurs, după conținut, dificultate sau specific, se desfășoară în fața noastră, face parte din peisajul zilnic, dintr-o geografie, cu forme de relief diferite. Uneori, urcăm un munte într-o singură zi. Poate că îl și coborâm în același timp. Alteori, un munte se lasă mai greu străbătut, cu popasuri, cu semne de carte așezate la pagina rămasă și continuarea drumului în ziua/ zilele următoare. Dificultățile traseului sunt tentații ale gândirii independente, libere, recompensate cu luminișuri, cu poienițe ale frumuseții stilului, ale imaginilor prezentate, înfăptuite la concurență cu marele creator.
De la Arghezi, „cartea mea-i, fiule, o treaptă”, lucrurile au evoluat, au crescut, treaptă cu treaptă, până au ajuns vârfuri , chiar piscuri, pe care se văd, în zile liniștite și norocoase, zveltele capre negre, buchete de flori de colț, bujori, toate monumente rare, ale naturii de orice fel, ocrotite, respectate, admirate. Bucuria cititului este ca cea a urcatului unui munte și respirarea celui mai curat aer, la capătul drumului, la înălțime.
Locuitorii muntelui sau ai cărții sunt personaje, uneori izolate, care trăiesc după felul lor de a fi, alteori prototipuri pentru fiecare dintre noi, cu care intrăm într-un dialog al sinelui cu ceilalți și, nu de puține ori, le alegem ca modele, de viață, de iubire, de frământări și izbândă. Nu toți munții sunt „vrăjiți”, ca cel al lui Thomas Mann, o capodoperă a literaturii, cu o filosofie înțeleasă din mers, adică trăind, cu învățături de drum lung, desprinse, tot citind și re-citind. Prietenii adevărați sunt cei ce rezistă în timp. Ca prieteni, cărțile sunt cele pe care așezăm umărul, atunci când niciun umăr nu mai este liber, când toate locurile sunt ocupate. Umărul muntelui, umărul cărții.
O carte se citește cu creionul în mână, subliniind, tot așa cum muntele se urcă atent, cu un baston la îndemână, de sprijin, de siguranță. Dintr-o parte, de reținut, din cealaltă, de ținut ritmul și de avut grijă.
Poate există oameni, pentru care culmea o reprezintă muntele de bani, de glorie, de trufie... Dar, dacă ar fi să urc un munte cu cineva, l-aș alege pe cel care așează în vârful piramidei, așa ca mine, o carte. Malraux a spus-o, „Lumea există ca să ajungi la o carte”, depinde câți îl urmează, cu expresii asemănătoare sau cu exerciții de lectură.